Când „copiii răi” fac „avioane de hârtie”

Pe de o parte, Copii răi este o monodramă care are în centru o fetiță de 11 ani. Pedepsită în cadrul unei ore de istorie pentru că „își permite” să nu fie o clipă atentă, devine o victimă a violenței care se manifestă peste tot: prin profesori, prin colegi și chiar prin părinți. La rândul ei, își va manifesta propria violență și furie asupra surorii mai mici. Spectacolul își propune, așadar, să interogheze modul complex de funcționare a relației agresor versus victimă și modul în care sistemul de învățământ permite tocmai amplificarea și adâncirea raporturilor de putere. Pe de altă parte, Avioane de hârtie prezintă poveștile a șase adolescenți care sunt puși față în față cu instabilitatea relațiilor și a lumii din jurul lor. Unul dintre principalele subiecte ale spectacolului este fenomenul de bullying, la care toți iau parte, fiind, rând pe rând, victime, agresori și martori. Toate acestea se desfășoară pe fundalul mai larg al migrației masive a părinților către Occident: abandonul timpuriu pare a fi, de fapt, motorul care generează un anumit tip de comportament și de raportare la lumea din jur pentru cei șase adolescenți care, rămași fără părinți, par a fi singurii responsabili pentru acțiunile lor.

Ambele spectacole reușesc să pună în evidență linia fragilă care desparte viața interioară a personajelor de lumea exterioară care o acompaniază (neconcordant și abuziv, de cele mai multe multe). Nu este vorba doar de „tipica” discrepanță dintre aparență și esență, pentru că cele două piese au ca miză (și) chestionarea modului în care disfuncționalitatea instituțională se transfigurează în traumă personală pentru cei mai mulți dintre copii și adolescenți. Tocmai aici stă unul dintre marile merite ale ambelor spectacole: faptul că nu recurge la o generalizare (simplistă, tezistă) asupra eșecului sistemului – care ar duce, în cele din urmă, la banalizarea și diminuarea gravității lui –, ci investighează problema prin articularea unor povești particulare (credibile și desigur, recognoscibile datorită tiparelor puse la lucru), fără a oferi vreun verdict infailibil. Așadar, dacă în Copii răi situațiile prin care trec personajele își găsesc o cauză în interior, adică mergând până la rădăcinile crizei din educație, în Avioane de hârtie problema iese din sfera învățământului și propune o panoramă mai generală a societății, prin interogarea asupra efectelor pe care le are migrația. Tocmai de aceea, s-ar putea spune că textul lui Elise Wilk radiografiază societatea românească din primii ani ai tranziției, fiind, așadar, mai ancorată „istoric”. Asta doar în aparență: deși textul a avut ca punct de pornire prezența crizei migrației și a abandonului în presa din anii 2000, bullying-ul în rândul copiilor și al adolescenților, precum fragilitatea și instabilitatea relațiilor rămân teme extrem de actuale și relevante chiar și astăzi (lucru dificil de contestat mai ales numeroaselor reprezentații pe care ambele spectacole le au în prezent, la câțiva ani buni de la premiere).

Astfel, pe lângă expunerea mecanismului social complex care pare a guverna reacțiile și comportamentele adolescenților, ambele spectacole își propun sondarea mai adâncă a cauzelor. Aici, pentru fiecare se recurge însă la modalități și tehnici diferite. În Copii răi, personajul (în interpretarea excelentă a Katiei Pascariu) se schimbă constant: deși nucleul îl reprezintă fetița de 11 ani, pe parcursul spectacolului, ne este livrată și perspectiva profesorului, și a părintelui și există chiar și o voce naratorială, responsabilă de dialogul direct cu publicul). În acest mod, trecerea graduală de la un statut la altul, de la o persona socială la alta permite un convingător exercițiu de pluriperspectivism: nu întotdeauna profesorul este agresorul (el devenind victimă a sistemului, la rândul lui), și copilul produce violență și exprimă cruzime (în ciuda mitului inocenței) și, nu în ultimul rând, părintele este supus la o enormă presiune socială („Copiii mei sunt bine școliți. Copiii mei sunt bine educați. Copiii mei sunt perfect instituționalizați. Copiii mei au toate șansele să reușească. Se trezesc la ora potrivită, învață la școala potrivită, au prietenii potriviți, m-ascultă și-și doresc ce li se potrivește. Sunt perfect integrați.”). În schimb, în Avioane de hârtie se propune lărgirea perspectivei prin intermediul a șase povești diferite, cu nuanțe specifice, dar asemănătoare și cu cauze comune. Dinamica relației dintre Lena, Miki, Bobo, Alex, Laura și Andra (toți din același cartier, aceeași școală, aceeași clasă) funcționează ca un cub rubik, ale cărui fețe, deși diferite, configurează un întreg și ne oferă, nouă, privitorilor, o perspectivă de ansamblu asupra complexității traumelor care planează deasupra universului lor.

Deși fiecare personaj se construiește în și prin relația cu ceilalți, se oferă acces și în „intimitatea” fiecăruia, datorită monologurilor care survin pe tot parcursul spectacolului (iar în discursurile individuale, cei șase actori reușesc să redea mai convingător poveștile personajelor lor decât atunci când dialoghează unii cu alții). Așadar, deși în aparență relaționează „superficial”, doar la nivel de suprafață, traseele individuale demonstrează cât de adânci pot fi efectele traumelor (de exemplu, Miki, personajul care pare inițial cel mai „agresat” de grup, este orfan de tată: „Tata, spun și arăt spre poster. Nu dragă, cum să fie taică-tu, ăsta e Alendelon, spune mătușă-mea și râde. Liniile maro de deasupra ochilor ei se întind. Eu mă bucur pentru că numele Alendelon mi se pare tâmpit și tipul brunet nu pare prea de treabă și nu vreau să semăn cu el. Atunci unde e tata, întreb. Și mătușă-mea spune: nu toți copiii au tată.”). Simptomatică devine și mișcarea scenică: atunci când un personaj se află în „lumina reflectoarelor”, adică în centru, ceilalți cinci rămân prezenți, fiecare în unghiul lui întunecat, pentru că fiecare este un martor al poveștii celuilalt, pe care o poate auzi sau intui, fără a interveni în mod real. Tocmai prin evitarea redării unei singuri povești sau a unei singure perspective, cele două scenarii devin mult mai reflexive și mai critice. De aceea, atât în Copii răi, cât și în Avioane de hârtie experiența intimă se transformă, în final, în situație colectivă, iar drama personală se amplifică până când devine una socială.

Un alt merit al celor două spectacole este și modul în care reușesc să asambleze „povești” din situații care, doar aparent, sunt comune și recognoscile în orice context în care se vorbește despre adolescenți. Nu doar la nivel de imaginar și conținut, ci mai ales la nivel de limbaj. Atât autoarea Copiilor răi, cât și cea a Avioanelor de hârtie, confirmă, prin aceste scenarii, „priza la real”, capacitatea de a surprinde și de a reda autenticul în monologurile, respectiv dialogurile pe care le articulează. Iar dacă Mihaela Michailov construiește un text în care trecerea de la un registru la altul este fluidă și naturală, Elise Wilk își confirmă, încă o dată, abilitatea de a reda în profunzime, prin textul conversațiilor imaginate, ritmul și dinamica raporturilor dintre adolescenți.

Finalurile celor două spectacole rămân deschise. Ca majoritatea spectacolelor care radiografiază prezentul actual, mai mult decât a oferi un fir narativ liniar și un sfârșit clar, și cele două sunt preocupate să incite, mai degrabă, la un dialog cu publicul, căruia îi rămâne „responsabilitatea” de a da verdictul final. De altfel, ambele spectacole recurg la o „instanță” exterioară: dacă în Avioane de hârtie personajele se adresează în mod direct în monologurile lor unei „onorate instanțe”, în Copii răi, „judecătorul” este chemat în mod implicit, prin „naratorul” care își articulează cel mai adesea discursul cu întrebări la persoana a doua (cum se întâmplă, de altfel, și în incipit).