Sala Mare a Naționalului. Plină. E premieră. Cortina se ridică, se aud ultimele chicoteli și te trezești dinaintea unui decor minuscul instalat pe o scenă imensă. La prima vedere, platforma pe care e amplasată încăperea (sala tronului, sufrageria sau salonul) pare meschină, mai degrabă menită unei reprezentații intime, de sală studio. Apoi, pe măsură ce personajele prind glas, îi pricepi valoarea de metaforă: e un regat a cărui pustietate e subliniată de imensul spațiu negru din jur, e o insulă călătoare pe o mare a vieții, e un atom pierdut într-un univers golit de oameni, e o viață de om pe cale să ia sfârșit, e o lumină care devine tot mai slabă, trecând în întunericul neființei.
Textul ionescian este cronica unei morți anunțate: Bérenger este regele propriului univers, iar universul – regatul – său este propria viață; iar aceasta se va stinge – trebuie să se stingă – la sfârșitul spectacolului. Bérenger ne oferă o ultimă reprezentație, care-l costă o moarte.
Dar el se agață cu o putere tot mai slabă de viață, iar teama de moarte, întârzierea disperată a acesteia se transformă într-un cântec de lebădă, care e totodată un elogiu adus vieții. Moartea regelui e moartea fiecăruia dintre noi și e trăită – da, trăită! – intens. Morții din trecut și cei viitori fuzionează într-o singură moarte, aceea a lui Bérenger, dar tot nu îl pot ajuta sau învăța să moară, fiindcă fiecare își moare propria viață. E o moarte asistată (de cele două regine, Marie și Marguerite, de doctor, de Guard și de servitoare), dar tot una solitară rămâne. Altfel nu se poate. Dacă solidaritatea ar putea defini viața, moartea însă poartă pecetea singularității și a solitudinii. Sub privirile când neputincioase, când încurajatoare ale Celuilalt, Bérenger trebuie să-i facă loc în jocul puterii murind.
Dar oare știm să murim? Există eutanasie sau orice moarte este urâtă, de vreme ce nu știm cum să ne purtăm în ultimele clipe? Regele moare și lumea dăinuie sau totul se scufundă în tenebre odată cu moartea acestuia? Soluția scenografică din final pare să ne îndrepte cu gândul într-o anumită direcție. Nu vă spun mai multe, trebuie să fiți acolo. Dar după acest spectacol rămâne loc suficient de meditație. Cinci minute pe zi, apoi zece, apoi un sfert de oră… Cum ar spune stoicii, viața e un exercițiu constant al morții.
Victor Rebengiuc (Bérenger) și Mariana Mihuț (Regina Marguerite) te copleșesc. Nu te mai lasă să respiri și îți dau o adevărată lecție despre actorie și despre ce înseamnă teatrul. Nimic demonstrativ însă. Alături de ei, Ana Ciontea (Regina Marie), Florentina Țilea (servitoare și infirmieră), Șerban Pavlu (doctor și călău), Richard Bovnoczki (Guardul) pălesc. Nu e vina lor, fiindcă se achită bine de rol, dar e greu să stai în umbra unui Rege și a unei Regine.
Pleci clătinându-te din sală, hotărât să meditezi asupra morții. Dar apoi uiți, căci te iei cu viața. Restul e teatru.
