Mai este actual Caragiale în 2017?

Actualitatea lui Caragiale a devenit un şablon în societatea românească, deşi, dacă ar fi să-l argumenteze, majoritatea celor care-l folosesc nu ar putea-o face într-un mod rezonabil. Asta pe de o parte, pentru că orice român care ştie să citească jură că îl cunoaşte pe Caragiale, dar de fapt foarte puţini l-au citit cu adevărat, iar pe de altă parte, pentru că puţină lume înţelege realitatea românească.

Cu toate astea, DA, Caragiale este extrem de actual. Dar eu cred că este actual, în primul rând, prin publicistică şi prin corespondenţă sa, şi mai puţin prin piesele sale. Ele pot deveni actuale numai în măsura în care regizorii şi actorii îşi propun şi reuşesc acest lucru (în general, îşi propun şi nu reuşesc).

Actualizarea lui Caragiale nu înseamnă că Jupân Dumitrache şi Ipingescu citesc ziarul de pe iPad şi nici că Pampon trebuie să poarte blugi. Eu cred că a actualiza un text clasic nu înseamnă a-l introduce într-un timp istoric, ci a-l scoate din timpul în care a fost scris, prin felul cum construieşti situaţiile teatrale şi prin stilul de joc şi de gândire al actorilor, fără a adapta, tăia, violenta textul.

Actualizarea lui Caragiale este cu atât mai dificilă pentru că textul original este scris în română şi spectacolele sunt tot în română. E aceeaşi problemă pe care o au englezii cu Shakespeare sau francezii cu Racine. E mai uşor întotdeauna să actualizezi un text clasic scris în altă limba decât în cea în care se joacă, pentru că poţi beneficia de o traducere actualizată. Ce contemporan de-al nostru mai foloseşte cuvinte că „tibişir”, „santimuri” sau „alişveriş”? E dificil pentru publicul român de azi să înţeleagă astfel de cuvinte. În altă limbă, ar fi uşor de tradus folosind termeni din limba de astăzi.

Geniul lui Caragiale constă, pe de o parte, în stilistica fiecărui gen abordat în opera sa şi, pe de altă parte, în faptul că a reuşit să surprindă extraordinar o matrice a existenţei şi a comportamentului românesc din epoca sa. Faptul că, după două războaie mondiale, aproape o jumătate de secol de comunism şi douăzeci şi şapte de ani de postcomunism, această matrice nu s-a schimbat este drama poporului român. Nu cred că Caragiale a crezut asta. Şi sigur nu şi-a dorit-o. Istoria însă l-a făcut actual. O ironie tipic caragialiană, dacă stăm să ne gândim că autorul, la vremea sa, a fost prea puţin înţeles şi mai mult blamat decât iubit. (Apropos de formă şi stil, faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi gândiţi-vă cum ar fi scris astăzi teatru Caragiale, cum ar fi astăzi povestea din O scrisoare pierdută şi ce limbaj ar fi folosit!)

 

Ai în vedere montările anterioare? Cum te raportezi la ele?

Am avut norocul să-i am profesori la Facultatea de Teatru pe Valeriu Moisescu şi pe Mircea Cornişteanu, doi regizori care l-au iubit şi montat mult pe Caragiale şi care mi-au insuflat probabil şi mie această dragoste.

Am debutat cu Conul Leonida faţă cu reacţiunea, spectacol care mi-a adus şi mie, şi actorilor care jucau în el foarte multe premii. M-am întors astăzi la Caragiale pentru că am simţit că la Nottara am actorii cu care s-o pot face, dincolo de calităţile lor unindu-ne respectul, dragostea şi frica pentru o astfel de întreprindere. O abordare matură din punct de vedere profesional a oricărei piese a lui Caragiale e delicată astăzi când – nu?! – toată lumea ştie cum se pune şi cum trebuie jucat Caragiale şi mai ales că „este actual”.

Spectacolul lui Liviu Ciulei cu O scrisoare pierdută şi spectacolul lui Lucian Pintilie cu D-ale carnavalului, amândouă excepţionale, au marcat definitiv memoria colectivă atât a publicului, cât şi a făcătorilor de teatru şi, de atunci, toată lumea „ştie” cum e Caragiale, actorii „ştiu cum să-l joace”, iar regizorii se întrec să-l „actualizeze”. Dar, de cele mai multe ori (din câte spectacole am văzut eu), actorii nu-şi construiesc rolurile pornind de la ceea ce a scris Caragiale, ci de la cum erau interpretate acele roluri în cele două spectacole menţionate, iar regizorilor le e dificil să desfacă situaţia teatrală din text, ci doar o adaptează cu mai mult sau mai puţin talent şi umor pe cea din spectacolele lui Ciulei sau Pintilie. Aşa s-a născut o muzică/ stil în interpretarea lui Caragiale şi, de cele mai multe ori, Mița sau Veta, Caţavencu sau Pampon jucată/ jucat la teatrul X este jucată/ jucat la fel la teatrul Y, cu aceleași tonuri şi nuanţe, cu mai mult sau mai puţin talent, în alte decoruri şi alte costume, mai clasice sau mai contemporane.

Nu vreau să se înţeleagă din asta că de la spectacolele lui Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie nu s-au mai făcut spectacole bune pe textele lui Caragiale în România, ci că respectul pe care făcătorii de teatru şi-l atribuie față de Caragiale este de multe ori, inconştient, respectul pentru concepţiile regizorale ale celor doi mari regizori.

În acest sens, eu, aici, la Nottara, am încercat să-l respect pe Caragiale, cel care a scris, nu cel care a fost montat. Desigur, au existat şi montări în care regizorii au încercat s-o rupă brutal cu tradiţia, rezultatul născând controverse între oamenii de teatru şi refuzul publicului larg. Firesc, publicul larg înghite mai uşor un spectacol cu un Caragiale pe care îl ştie el, decât un spectacol cu un Caragiale pe care nu-l ştie.

Întrebarea este de ce publicul a acceptat uşor Caragialele lui Ciulei şi Pintilie? Răspunsul meu la această întrebare este că teatrul lui Caragiale, la fel ca acela al lui Cehov şi spre deosebire de cel al lui Shakespeare, este un teatru închis, adică cu limită în posibilităţile de interpretare.

Acum, după aceste precizări, pot să-ţi răspund simplu la întrebare: mă raportez cu respect faţă de Caragiale, cu admiraţie faţă de domnii Ciulei şi Pintilie şi cu recunoştinţă faţă de profesorii mei de teatru.

---

NOTĂ (pentru cunoscători): Finalul acestui spectacol este un modest omagiu adus memoriei lui Valeriu Moisescu.