Dulci ca mierea sînt fructele violului

„Acostare. Viol. Sodomizare. Omor. Sunt acuzații grave, domnule Sims.”
Dar regulile din Virtual Reality nu sînt tocmai aceleași cu cele din lumea reală. E voie să dai frîu liber pedofiliei într-un joc virtual? Sau să devii criminal? Sau și pedofil, și criminal? Poate Virtual Reality să ia locul Dionisiilor de la greci? Sau al Saturnaliilor romane cînd, cu două săptămîni înainte de Anul Nou, comunitatea se dedulcea cu toate interdicțiile ca să-și exorcizeze tentațiile distructive în timp ce în restul anului funcționa ca unsă. Doar că acum joaca de-a prostii pe internet nu mai are durată limitată. Mai ales că tehnologia s-a perfecționat.

Despre acest e voie/ nu e voie, e moral/ e imoral, e inofensiv/ e periculos vorbește spectacolul de la Odeon, Refugiul, text multipremiat în 2012, al autoarei americane Jennifer Haley. Montarea face parte din proiectul Odeonului Tineri regizori – Texte contemporane, unul care furnizează de fiecare dată propuneri interesante. În primul rînd, pentru că discută problemele de care se ciocnește lumea contemporană, o lume unde vechile etaloane ale binelui și răului s-au dus pe apa sîmbetei. Și datorită noilor tehnologii! Tocmai de aceea spectacole ca Refugiul sau ca (D)Efectul Placebo de la Teatrul Național București, care abordează granița sensibilă dintre lumea reală și cea virtuală, sînt mai mult decît binevenite.

Firesc ca în societatea de azi, sudată de telefon sau de computer, să se nască o altă disciplină, tehnoetica, avînd ca obiect moralitatea în spațiul virtual. Vă miră? Nu zău, cîte ore pe zi petreceți legați la ecran? Dar pentru că un text pentru scenă are rigorile sale, dintre care prima este... dramatismul, scriitoarea americană își îmbracă disputa etică într-un thriller SF, cu rețetă completă, cu un detectiv în toată regula (Nicoleta Lefter, severă, toată în negru, impenetrabilă, oficială, dură, inflexibilă), cu interogatorii pe ton înghețat, bașca un polițist sub acoperire, supus și el ispitei în virtual. (Ionuț Grama cu jocul său elegant, inteligent, soft, uman, plin de clasă, este totodată și traducătorul textului).

Paradoxal, regizorul Horia Suru, cunoscut pentru soluțiile sale de scenă dinamice, alege pentru această montare o formulă cvasi-clasică. Scenele derulate (etern!) între două personaje înaintează „pe uscat”, uneori static, fără multimedia, fără coregrafie, fără tehnologie de scenă nouă (asta dacă nu cumva punem la socoteală lavaliera). Dar, sub bagheta regizorală, înzestrații actori ai Odeonului care stăpînesc bine convenția clasică, reușesc partituri ca la carte. În decorul Mariei Miu, imaginile sînt frumoase, cu un fel de oglindă-voal care desparte fața scenei de fundalul abia zărit, acolo unde se ghicește Refugiul, cu imaginile sale deformate, onirice, cu manechine care sfidează gravitația. Un decor deopotrivă elegant și spectaculos.

Așadar, un detectiv de genul feminin, Morris, investighează crimele făcute de avatarurile din lumea virtuală. Oameni nepătați în lumea, să-i zicem, pentru moment, reală, au aventuri cu fetițe de nouă ani în virtual, după care le omoară cu toporul. Desigur, e doar un joc, căci fetița învie instantaneu pentru a redeveni obiectul deliciilor sexuale ale invitaților din Refugiu. Și din nou al crimei. Iar și iar. Suferă? O doare? Numai atît cît hotărăște ea, după cum declară. Iar Iris, fata de acum (tînăra Sandra Ducuță talentată, proaspătă, cu farmec scenic), languroasă, cu un iepuraș de pluș în mînă, este al nu știu cîtelea avatar dintr-o serie lungă. Jocul numit Refugiul a fost conceput de un anume Sims (Mugur Arvunescu într-un personaj cu o construcție solidă, cu diferite fațete, cînd persuasiv, cînd sceptic, cînd tandru, cînd încolțit) tocmai pentru ca aceia cu înclinații pedofile să-și facă mendrele în virtual fără a afecta pe nimeni în real.

Ce se întîmplă de partea cealaltă a baricadei? Bărbații plătesc ca să intre în Refugiu, așadar Sims cîștigă de pe urma practicilor lor virtuale, devenind instantaneu pasibil de catalogări de natură etică. Dar oamenii se simt atît de bine în teritoriul fără nici o constrîngere, unde nici o faptă nu are consecințe... Nu fac rău în lumea reală. Se pun doar la adăpostul unei alte identități pentru a se elibera de pulsiunile vicioase. Se lasă în voia fantasmei și a jocului, la adăpostul personajului ales. E bine sau e rău? Ritualul de zi cu zi le amplifică monștrii sau îi ajută să-i țină sub control, astfel ca nimeni să nu fie rănit în realitate? În măsura în care se poate vorbi despre realitate, cîtă vreme și aceasta rămîne doar un sistem derivat. Așadar care mai sînt reperele noastre? Ce priză mai avem la realitate cînd petrecem cîte paisprezece ore pe zi în virtual? Trăim tot mai mult în lumi secundare care derivă un sistem dintr-un alt sistem. Care, la rîndul lui, reproduce o ediție anterioară. Și tot așa... plăsmuire după plăsmuire. Hologramă după hologramă din ce în ce mai performantă, cu „sunete, mirosuri, atingeri”. „În ceea ce privește arta senzației, Refugiul e cel mai avansat tărîm”, se mîndrește creatorul său. Aici, „lumina soarelui care pîlpîie printre crengi și foșnetul calm al frunzelor mișcîndu-se în vînt sînt copleșitoare. Copacii înconjoară o casă victoriană în stil gotic, splendid recreată. Treapta din capul scărilor scîrțîie.”

Într-o astfel de lume, croită după chipul și asemănarea celei inițiale, ambiguitatea este cel mai ușor de cultivat. Pe aceasta mizează și scriitoarea Jennifer Haley și, pe urmele ei, regizorul Horia Suru, căci în eternul joc de-a identitățile, publicul nu mai știe bine cînd i se adresează personajul real și cînd cel creat în lumea virtuală, care a împrumutat elemente din biografia primului. În fond, în SF-ul americancei, lumea reală, numită „zică” (deci nici gînd de realitate!) e tot un sistem derivat. Doyle, un vizitator permanent al Refugiului, profesor în prag de pensionare, cîștigător al Premiului de Excelență în Educație la Științele Naturii (Cezar Antal, convingător în fiecare gest, cu un personaj construit din detalii fine), dependent de Refugiu, devine noua Iris. Fetița de nouă ani din jocul imaginat de Sims este, de fapt, un bărbat de 65.

Și atunci despre ce identități mai poate fi vorba? Cine mai sînt eu, o categorie cu care filosofii și-au bătut capul secole și secole? Cel din existența diurnă, socială sau cel de sub chipul și status-ul de împrumut? Un eu fluid, de vreme ce pot să-l schimb oricînd vreau, care interacționează – numai dacă și cînd am chef –, cu entități la fel de „concrete” ca și a mea. Care mai sînt granițele bine delimitate ale lumii? Sînt cîteva dintre temele pe care le abordează spectacolul de la Odeon. Vă interesează temele de substanță ale lumii noi? Atunci Refugiul este o opțiune posibilă.