Partea a II-a, aici.

Laboratorul de Teatru DENS

14-18 / 19-21 august

Teatrul Nottara

Sâmbătă, duminică, luni

19-21 august

Jurnalul meu e nerăbdător, vrea să facă o adunare la sfârșitul a trei zile – trei zile intense, dense, cu multe emoții, cu nervi, cu răsteli. Se simte că ne-am întors la București și că ritmul orașului ne-a cuprins pe toți. Cu actorii nu mai poți vorbi, sunt prinși la repetiții, regizorii au pus mâna pe ei și îi storc până îi lasă vlăguiți. Apoi, o iau de la capăt a doua zi.

Groaza scenei, competiția sunt aprige. Ceva din farmecul laboratorului a dispărut. Scândura scenei trosnește, nervii zbârnâie, inima bate cu putere.

Dar să încerc să reconstitui ultimele trei zile dense.

Sâmbătă

Ziua de sâmbătă ne-o petrecem în teatru, alergând cu toții de colo-colo, oprindu-ne din când în când cu uimire, după care ne continuăm alergatul. Acesta e ritmul și țopăim în acord cu el. Unii merg și moțăie la un workshop de secretariat literar, condus de Oleg Loevski, inițiatorul proiectului DENS, și de criticul de teatru Pavel Andreevici Rudnev, alții (actori, asistenți de regie, traducători, regizori tehnici, personal tehnic) continuă repetițiile, gândindu-se că nu au terminat toate scenele, că spectacolul nu s-a închegat, că energia n-o să ajungă până la sfârșit, că vor ieși dezgoliți în fața publicului.

Și uite așa s-a scurs ziua de sâmbătă. Toată lumea adoarme epuizată.

Duminică

Continuăm în același ritm: unii, la workshop, alții (cei mai mulți), pe scenă. Se fac ultimele retușuri, nimic nu pare gata, apar întrebări – chiar dacă nu sunt puse cu voce tare, se aud: „Cum o să arătăm pe scenă?”, „O să aibă sens tot ce-am făcut până acum?”, „Câștigăm?”. Nervi, epuizare, emoții – toate, foarte dense.

Și vine ceasul adevărului, ceasul când publicul se adună, se înghesuie să intre pe locurile care se dovedesc a fi puține, se fâțâie, se agită așteptând să înceapă spectacolul. Tot ce s-a construit în puținele zile de repetiții va ieși la scenă deschisă, va fi judecat. Incomodă situație, dar actorii sunt obișnuiți. De fiecare dată când apar pe scenă, trec prin aceleași stări. Aceleași, dar mereu ca noi, mereu puternice.

Azi se joacă Steaua fără nume și Opinia publică. Două abordări diferite, două maniere de lucru diferite. Cheia comică în care e construit primul spectacol atrage, face publicul să se deschidă, stârnește râsul (uneori, prea facil), numai că spectacolul mi se pare doar pe jumătate lucrat. De la jumătate încolo pare obosit, expediat comod. Opinia publică se arată a fi lucrată atent, seamănă întru câtva cu o coregrafie, masa actorilor se mișcă la unison, lăsând loc însă unor partituri individuale atent compuse. Din păcate, publicul e obosit și distinge greu trecerea de la convenția teatrală la jocul propriu-zis. Râsul stă agățat de buze și nu se aude prea des. Păcat, chiar e o comedie.

Se comentează intens după spectacole, se împart taberele, comentariile țâșnesc și circulă de la unul la altul. Se așteaptă cu nerăbdare al treilea spectacol.

Luni

Și vine ziua celui de-al treilea, Mitică Popescu. Se repetă până în ultima clipă. „Mai pot?”, mă întreb. După conferința de presă de dinaintea spectacolului, după ce lumina s-a stins și încep primele replici și mișcări, îmi dau seama că da, mai pot. Și încă bine. Așa cum ne-am dat cu toții seama pe parcursul repetițiilor, ne aflăm în fața unui experiment formal. Conținutul – cuvintele – e un pretext pentru mișcări ritmice, de-a dreptul spectaculoase. Suntem dinaintea unui fel de performance. E mai puțin închegat, dar ceea ce vedem impresionează. Hainele actorilor sunt ude, iar ei par niște fântâni arteziene. E inuman. Dar atât de frumos…

Și vine clipa judecății: publicul votează spectacolul preferat, spectacol care va intra în repertoriul Teatrului Nottara. Iar câștigătorul este… Mitică Popescu. Bucurie, într-o parte, tristețe, într-alta. Se discută cu publicul, oamenii vorbesc – mai bine sau mai prost –, Oleg Loevski și criticul de teatru ne explică, noi (ne facem că) înțelegem, dar mă simt obosit și trist. Mă gândesc că munca actorilor timp de o săptămână nu trebuie judecată, că s-a făcut un efort teribil, că toți sunt câștigători, fiindcă toți au avut ceva de învățat, că s-au cunoscut mai bine – pe ei înșiși, dar și pe ceilalți –, iar asta nu s-a văzut din afară, că teatrul e o călătorie și că bietul poet naiv amintit zilele trecute avea dreptate. Dar așa sunt poeții, niște neînțeleși. Și fiecare actor e, în felul lui, un poet.

Pentru mine, DENS-ul a fost o experiență extraordinară: am cunoscut oameni minunați, am participat direct la experimentele din laborator, am văzut cum se construiește – din nimic – un spectacol, am văzut licăririle din ochii actorilor, i-am invidiat – un pic –, i-am fericit – mai mult. Pe scurt: am trăit DENS.