„Regret că cei care au ieșit în stradă, cei care și-au pierdut copiii, mama sau tatăl la Revoluție trebuie să suporte batjocura celor care spun că revolta lor nu a contat” Interviu cu regizoarea Carmen Lidia Vidu

 

La sfârșitul lunii iulie Teatrul Național București a lansat premiera Jurnal de România. 1898, în regia și dramaturgia lui Carmen Lidia Vidu. Spectacolul continuă seria montărilor sale grupate sub titlul Jurnal de România. Fiecare dintre acestea documentează viața unui oraș prin prisma istoriilor personale ale artiștilor din el. Surprinzător, pentru București, Carmen Lidia Vidu a ales chiar momentul Revoluției. Cum face întotdeauna, regizoarea a plecat de la interviurile cu cei patru actori din spectacol, Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale.

Cristina Rusiecki: De ce ai simțit nevoia să revii la evenimentele din '89?
Carmen Lidia Vidu: Din 2016 am dezvoltat un proiect documentar numit Jurnal de România. Prin el am încercat să investighez felul în care ne raportăm la oraș, la primar, la vecinii de la bloc, la colegii de la muncă, în ce haine ne îmbrăcăm, ce mâncăm, dacă medităm, dacă ne rugăm, ce educație avem, ce înseamnă pentru noi puterea, egalitatea de gen, toleranța, diversitatea, feminismul etc. În 2019 s-au împlinit 30 de ani de la Revoluția din 1989. Era aproape indecent să nu cercetez evenimentele din ’89.

 

Cristina Rusiecki: Aveai un interes special pentru Revoluție care ți-a motivat alegerea acestui subiect?

Carmen Lidia Vidu: Sunt născută pe 1 ianuarie 1980 și am crescut în Arad printre români, unguri, nemți, romi, bulgari, sârbi. La nouă ani nu știam ce e comunismul. Mă uitam la desene animate la televizor la unguri, îmi cumpăram haine de la talciocul romilor și făceam înot de performanță. Pentru mine Revoluția a început brusc. Tata nu a mai venit acasă. Stăteam cu mama în casă, cu jaluzelele trase și cu televizorul pornit. Locuiam în centrul orașului și se auzeau focuri de arme, scandări, urlete. De văzut am văzut Revoluția doar la televizor, dar de auzit am auzit-o din casă. La zece ani, pe 1 ianuarie 1990, trăiam deja într-o țară liberă. În 2019, când am pornit munca la Jurnal de România. 1989 se aniversau 30 de ani de la Revoluție. Îmi doream subiectul, dar se întipărise oarecum în mintea mea că nu e un subiect pentru teatrul românesc, că e prea de nișă, că e un subiect mai mult pentru bărbați, pentru talk-show-urile politice de la TV, că Revoluția aparține generalilor, militarilor, bărbaților, cărților de istorie și îmi tot găseam motive care să-mi hrănească frica de a intra în subiectul Revoluția din 1989. Filmele de arhivă, filmele produse de Sahia și filmele documentare m-au făcut să înțeleg că Revoluția aparține oamenilor și am început să prind curaj. Imediat după filme am început să parcurg cărți de beletristică pe tema comunismului, cărți de istorie, benzi desenate, albume foto. Istoria a început să se contureze ca o poveste cu oameni-supereroi, cu personaje clișeu, cu dictatori, cu oameni slabi, corupți, cu sisteme politice neclare, cu gândiri filozofice manipulabile.

Cristina Rusiecki: Cum ai realizat scenariul?

Carmen Lidia Vidu: În timpul documentării am început să discut cu cei din distribuție: Oana Pellea, Victor Rebengiuc (care s-a retras după probleme serioase de sănătate), Ion Caramitru, Florentina Țilea, Daniel Badale. Au fost două săptămâni de interviuri zilnice cu toți din echipă: despre ei, despre familie, despre alimentație, sport, îmbrăcăminte, vacanțe, programele de la TV, despre Radio Europa Liberă, despre comunism, despre 1989, despre bine, despre rău, regrete, împliniri. Actorii au devenit documente ale Revoluției. De aici denumirile de teatru documentar sau teatru-document. Cuvintele și fotografiile lor au stat la baza spectacolului. Ei sunt cultura vie a României. În timp ce lucram cu ei la finisarea textelor am realizat că lipsesc informații și că pe lângă cele patru jurnale mai am nevoie de date istorice oferite de oameni de specialitate. Așa am ajuns la Germina Nagâț (membră CNSAS), la Dan Voinea (procurorul procesului Ceaușeștilor) și la Dennis Deletant (istoric britanic). Ei au venit cu o altă voce, cea a arhivelor, cea a legii și cea internațională.

Materialul final e complex și dens: confesiuni personale, informații despre Securitate, o Revoluție sângeroasă și un spectacol despre un moment care a schimbat istoria României. A fost un moment de putere colectivă. Spectacolul vorbește despre vulnerabilitate, despre fragilitate, despre cum puterea noastră în slăbiciune se desăvârșește.

Cristina Rusiecki: Ai urmărit ceva anume în spectacolul de la TNB?

Carmen Lidia Vidu: Subiectul principal este Revoluția din 1989. Toate drumurile duc la momentul din decembrie ’89. Spectacolul se deschide prin muzică, se închide cu o bandă desenată, are patru confesiuni și trei interviuri. E un spectacol multimedia cu videoproiecții documentare. Ceea ce înseamnă că mai există pe scenă încă un personaj care vine cu informații reale și care completează actorul de pe scenă. Stilistic vorbind, putem spune că elementele foto-video sunt cele care leagă spectacolul. Ele nu sunt doar frumoase, de coloratură, mari și multe, ele au material documentar necesar publicului. Actorii au căutat să aducă în perioada de laborator, de cercetare cât mai multe materiale (ziare, diplome, fotografii, cărți, caiete, manuscrise) care să le susțină, completeze și valideze confesiunea. Momentele lor pe scenă în timpul spectacolului devin istorii în cuvinte, imagini, sunete și carne vie.

Cristina Rusiecki: Ați pornit de la o schemă gândită dinainte?

Carmen Lidia Vidu: Jurnal de România. 1989 s-a dezvoltat în timpul repetițiilor. Nu exista nimic la început. Nu exista decor, nu existau costum, scenariu, nu existau interviuri cu specialiști, s-a plecat de la zero. În timpul interviurilor cu actorii a început să se nască o parte din momentele spectacolului: cântecul Florentinei Țilea cu tatăl ei care a cântat în Corul Armatei și banda desenată. După finalizarea scenariului am simțit că e nevoie de informații care nu puteau veni din jurnalele personale ale actorilor. Și totuși erau necesare pentru o imagine completă a Revoluției. Germina Nagâț vorbește în spectacol despre Securitate. Dan Voinea e un document necesar. A existat un proces al soților Ceaușescu și acest proces a fost foarte controversat. L-am invitat să ne vorbească despre cum a ajuns să fie procurorul acestui proces, despre execuție și cum a rămas el în viață. Nu puteam să nu încerc să obțin un punct de vedere din afară: cum a fost văzută Revoluția sângeroasă din România de către presa internațională. L-am invitat pe Dennis Deletant să ne prezinte situația și el ne-a trimis câteva filmări pe care noi le-am editat.

Am căutat să am voci diverse și bine articulate. Era important să nu existe un monopol al unei singure păreri și al unui singur sex. Ion Caramitru este actorul care a apărut pentru prima oară la Televiziunea Română în timpul Revoluției. Este cunoscut pentru „am învins”, „lucrează la un apel”, a fost un actant cunoscut în momentul decembrie ’89. Oana Pellea e o actriță foarte vizibilă și prezentă astăzi în tot ce înseamnă mișcare civică. E un model pentru generația tânără. Ar putea să se bucure de dulcegăriile faimei, dar ea preferă să iasă în stradă, să manifesteze, să-și spună părerea. Mi se pare că Oana Pellea ia în serios viața, meseria și rolul actorului în societate. Florentina Țilea a fost recitatoarea lui Ceaușescu pe vremea când era copil în Iași. Tineri ca ea erau recrutați din grupele de teatru și erau pregătiți de mici să fie buni comuniști. Daniel Badale era soldat în termen când a început Revoluția. Cu el am discutat despre ordinul „Radu cel frumos”, despre armament, TAB-uri, teroriști, despre teatru și familie. Jurnalele acestor actori deschid un dialog despre cum ne raportăm noi la istorie. Am fost crescuți cu respect față de frică și cred că avem în noi un soi de „viața mea nu contează”, „cine sunt eu ca să vorbesc”, „de ce să vorbesc când pot să tac”, „Revoluția a fost făcută de ceilalți”, „eu sunt doar o istorie cu i mic”.

Cristina Rusiecki: Cum este să lucrezi în pandemie? Ați repetat cu măști? Au fost dificultăți generate de situația neobișnuită de acum?

Carmen Lidia Vidu: Pandemia este un moment interesant: a unit o lume. Pentru mine a fost ceva fantastic, a fost o declarație de iubire incredibilă. S-a oprit economia lumii, s-au golit străzile, s-a închis o lume întreagă ca să salveze omul. E un moment de o putere fabuloasă. Cred că a fost o demonstrație de maturitate. Puterea a înțeles că omul contează. Acum noi învățam să ne supunem binelui comunității și asta presupune educație și înțelegere profundă a vieții. Toate țările vorbesc acum o singură limbă și toți caută să-și analizeze sistemul de sănătate, sistemul de educație, ce filozofie au vis-a-vis de piața culturală etc...

Pandemia ne va întări și ne va ajuta să lucrăm cu noi.

Noi am repetat cu mască, am respectat regulile de distanțare socială, am trăit momente de dezorientare, de frică, de neîncredere, de abandon, de oprit motoarele, de așteptare în tensiune. Am trăit momentul de pandemie în pline pregătiri pentru premieră. Trebuia să avem premiera în prima săptămână din aprilie 2020, dar la final de martie am decis să dăm o vizionare internă și să continuam munca în online. Am revenit în iunie la Teatrul Național când mi s-a propus o nouă dată de premieră și un nou spațiu, Sala Amfiteatru TNB.

Sala Amfiteatru este pentru mine cel mai frumos spațiu de teatru din România. Am fost extrem de fericită când am fost invitată să mă gândesc dacă pot adapta spectacolul la acest nou spațiu. Nu a fost un compromis, a fost o încântare. Videoproiecția a căpătat o nouă dimensiune: este cea mai amplă din istoria teatrului românesc. Sunt peste 30m/20m de spațiu videoproiectat cu informație documentară. Folosim trei videoproiectoare și niciun element de decor: scândura goală și actorul. Jurnalul are un ton confesional, dar și unul inspirat din conferințele TED. Este tonul celor care își asumă experiențele și inspiră putere. Cred că acest ton va prinde alt tip de forță într-un spațiu închis (sala clasică de teatru). Chiar dacă Amfiteatru TNB are 300 de locuri, noi nu putem avea mai mult de 90 de spectatori la fiecare spectacol, fiindcă respectăm regulamentul care impune distanțarea socială. Videoproiecția vine peste cei din public și e o stare foarte poetică și cinematografică să privești spectacolul Jurnal de România. 1989 de pe acoperișul Teatrului Național din București și să vezi că nu mai există graniță între spectator și spectacol, că nu mai există numere și locuri pline sau goale. E doar o realitate pe care o trăim împreuna. E un nou împreună.

Cristina Rusiecki: Simți că ți-ai îndeplinit scopul cu acest spectacol?

Carmen Lidia Vidu: Partea onestă a proiectului documentar Jurnal de România este să-ți propui sincer să nu știi nimic, să nu pretinzi că știi de dinainte verdictul și toată munca de cercetare să fie doar o manipulare a actorului și a publicului de către regizor. Inițial am avut frici legate de un subiect cu atâtea întrebări lăsate fără răspuns, de un subiect „care nu e pentru fete”, mi-a fost teamă să lucrez cu vedete, dar treptat am uitat de frici fiindcă subiectul prindea contur, consistență, coerență, iar actorii m-au bucurat și m-au liniștit. Scopul meu este ca prin teatru și cultură să dau o perspectivă matură românilor despre România. Este o invitație la dialog și asta ne va face să nu ne mai izolăm și să nu ne mai amăgim că există doar un singur punct de vedere, cel al nostru.

Cristina Rusiecki: Când ai început lucrul, sperai să afli ceva în plus față de ce știm cu toții despre Revoluție?

Carmen Lidia Vidu: În general, poveștile legate de Revoluție sunt masiv ideologizate, cu tușe groase. Oamenii preferă discursuri de tip Hollywood: băieții buni, băieții răi.

Dar comuniștii, securiștii, torționarii, dictatorii au fost oameni. Răul lucrează prin noi, prin oameni.

Nu există monștri, există doar oameni.

Dacă refuzăm să dialogăm, să ne educăm, să evoluăm, să fim toleranți, să cunoaștem trecutul, dacă refuzăm să nu ne pese de viitor, atunci devenim fragili în fața răului.

Când și unde începe dezumanizarea?

Când începe dictatura?

Și dacă mi se poate întâmpla și mie?

Eu ce aș face?

Abia acum, după ce am cercetat evenimentul din ’89, pot spune că a fost Revoluție. Regret că cei care au ieșit în stradă, cei care și-au pierdut copiii, mama sau tatăl la Revoluție trebuie să suporte batjocora celor care spun că revolta lor nu a contat, că jocurile au fost făcute, că loviluție, că lovitură de stat…

Am tot respectul pentru cei care au ieșit la Revoluție în stradă. Ei au schimbat România, o țară care acum e membră NATO și UE. Libertatea mea le-o datorez lor. Nu sunt naivă, știu că nu a existat un leader al Revoluției și asta a înlesnit preluarea puterii de către Ion Iliescu și echipa formată în jurul lui. Da, știu că după plecarea lui Ceaușescu din CC s-au format mai multe grupuri care au încercat să preia puterea, dar dacă Ceaușescu a plecat e fiindcă cei care au ieșit în stradă au pus presiune. După Revoluție au apărut mulți care s-au lăudat că ei au făcut și au dres, că ei oricum îl dădeau jos, că de mult timp au organizat mișcările de protest, iar asta mi se pare jalnic. Mie tocmai de acești domni îmi era frică să discut despre Revoluție, fiindcă eu credeam că numai ei știu adevărul, că doar ei sunt capabili să discute despre subiecte atât de ample. Studiul, cercetarea, interviurile, discuțiile, m-au făcut să înțeleg un lucru clar: a fost Revoluție și eu sunt un om liber fiindcă poporul român a avut curaj și a ieșit în stradă.

Cristina Rusiecki: Simți că experiența aceasta a fost definitorie pentru tine?

Carmen Lidia Vidu: Proiectul Jurnal de România este o experiență majoră în viața mea. Am trecut de la un tip de teatru al emoțiilor la un spectacol al gândurilor. Am fost influențată de conferințele TED, de gânditori care fac spectacol din felul în care și-au formulat dialogul lor cu lumea.

Spectacolele din proiectul Jurnal de România sunt mai mult antropologie, sociologie, psihologie, documentar, politică, jurnalism decât un clasic spectacol de teatru. Teatrul este foarte puternic în cultura din România și sper ca în teatru oamenii să-și găsescă unelte de înțeles lumea. Eu sunt în lucru la acest capitol. Jurnal de România. 1989 este o experiență puternică și o invitație la maturizare.

Cristina Rusiecki: Ce a adus în plus în formarea ta ca om și ca artist?

Carmen Lidia Vidu: Am învățat frumusețea maturizării, a vârstei de adult, a sensului, a seriozității, a comunității, a dialogului. E vremea să creștem, să ne maturizăm, să vorbim despre noi filozofii politice, despre noi sisteme de vot, despre egalitatea dintre sexe, despre feminism, despre toleranță, despre diversitate. Nu putem să continuăm să urlăm, să folosim limbaj barbar la adresa celor care au schimbat și schimbă România.

Foto Florin Ghioca și Vlad Lăzărescu

Foto cu drona Florin Boicescu