„Mi-e frică de moartea mea plictisitoare”

„Ți-e frică de ceva acum?” Scris inițial pentru un singur personaj, spectacolul reunește patru instanțe ce par să aibă o voce unică – o voce a fricii și a masculinității. „Mi-e frică de întuneric. [...] Mi-e frică de bărbați mai puternici decât mine. Mi-e frică de țigle în cădere. Mi-e frică de bărbați mai deștepți decât mine.” Cele două teme s-au născut în urma documentării, reunind printre altele știri și elemente de psihologie, dar și în urma introspecției, așa cum precizează autoarea. Fiecare monolog, fiecare dialog, fiecare confesiune îl invită pe spectator la propria introspecție, purtându-l prin fluxul conștiinței spectacolului. Astfel, generalul este adus în particular și viceversa, iar actul artistic oferă privitorului privilegiul de a medita asupra sinelui.

Textul se remarcă prin monoloagele și dialogurile pe care le înglobează, dar și prin dimensiunea sa poetică. Replici precum „Mi-e frică de moartea mea plictisitoare./ Mi-e frică de viața de după plictisitoare./ Mi-e frică că nu mai e nimic după moarte.”, „mutilat, înrămat, dezgropat, descărnat, returnat, galopat, secționat, scărmănat” se joacă cu dinamica piesei și o modelează, iar astfel modelează dinamica piesei, conferind un plus de cursivitate. Mai mult, aceste jocuri de cuvinte, pe de-o parte, detensionează atmosfera, oferindu-i un iz jucăuș și ironic și, pe de altă parte, încifrează textul și îi cresc consistența. De aici și caracterul abstract al spectacolului.

Spectacolul se avântă să concretizeze problemele cu care se confruntă bărbații, să dea formă unor frici prea puțin exteriorizate și discutate, să vorbească despre umilință și violență, despre rușine și vină, numai pentru a se apropia încet-încet de finalul deschis. Acesta va figura acceptarea sau măcar încercarea de a accepta apăsările deja menționate. Personajele par să se situeze la granița dintre conștientizarea stărilor interioare și negarea lor: „Dușmanul e întotdeauna în afară, nu înăuntrul meu”, dar confesiunea lor, din ce în ce mai evidentă, le forțează să se lupte cu trăirile lor. Îmi place sushi are un final aparte. El întruchipează o „împrietenire cu frica” – așa cum o numește Ioana Hogman –, fiind rezultatul mai multor modalități de a reacționa în fața temerilor.

Deși cea mai recentă reprezentație a fost diferită de celelalte prin schimbări de ultim moment, ea a cucerit prin interpretarea de calitate. La acest rezultat au contribuit talentul regizorului Raul Coldea și impactul creat de jocul actorilor Bianco Erdei, Cătălin Filip, Emil Gherasim, Doru Taloș, Paul Socol – înlocuit de Raul Coldea –, împletite cu scenografia ce poartă amprenta lui Gábor Zsófi și coloana sonoră realizată de Emil Gherasim. Decorul minimal, alcătuit din cinci scaune, un costum de iepure întins pe jos în fața unui ventilator și proiecția pe un ecran a spectacolului așa cum e jucat în mod normal, creează o atmosferă sinistră, rece. Ba chiar trippy.

Așa ia formă un spațiu închis, ce denotă, pe alocuri, ideea de sufocare însoțită de nevoia constantă a ventilării aerului. Forța spectacolului sporește astfel. De asemenea, coloana sonoră realizată prin sunetele unei chitare electrice are, la rândul ei, un cuvânt important în acest întreg excepțional. Ele potențează ideea de frică. Sunt asemenea unor fiori ce-ți coboară de-a lungul șirei spinării. Și te conving! Te conving de prezența spaimei și a tensiunii. Fluidian mânuiește cu măiestrie arcușul de-a lungul corzilor chitarei, combinație mai rar întâlnită, și dă naștere unor zgomote ce se îmbină perfect cu vibrația spectacolului.

Repetițiile ce devin adevărate motive ale textului („Inspir. Și expir”, „Sper că rămâneți cu mine până la sfârșit” etc.) și, de altfel, ingenios corelate cu mișcările repetitive ale actanților primesc mult mai multă forță datorită jocului impecabil al actorilor. Expresivitatea corporală, mișcarea scenică redusă la gesturi nevrotice și la dinamica personajelor din proiecția de fundal, alături de o rostire demnă de laudă a replicilor fac ca personajele aduse la viață de cei patru actori și de Fluidian (Emil Gherasim) să păstreze intensitatea până la final.