Milionar… în sensuri cosmice

„Poate că aceasta este piesa mea cea mai bună”, a spus Matei Vișniec la discuțiile după spectacolul Omul de zăpadă care voia să întîlnească soarele, în regia lui Ioan Brancu, de la Teatrul Țăndărică, prezentat în cadrul celei de-a 13-a ediții a Festivalului Internațional al Teatrului Contemporan de Animație Impuls. Și recunosc că, în forul meu interior, l-am aprobat cu bucurie.

Declarîndu-se „milionar în cuvinte scrise”, autorul a povestit cum preocuparea de a compune texte pentru copii a început în urmă cu douăzeci de ani, cînd fiica sa venea pe lume. Textul regizat de Ioan Brancu la Teatrul Țăndărică s-a născut în Centrul pentru dramaturgie de la Chartreuse, în cadrul unui proiect care a reunit zece autori dramatici și zece marionetiști. Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele a fost inițial destinat unui marionetist în vederea unui spectacol pentru copii cu handicap. Dar rădăcinile trebuie căutate mai departe, afirmă Matei Vișniec, în copilăria sa de la Rădăuți, pe vremea cînd, hrănindu-se cu sensuri cosmice, nu se temea de nimic. Interesantă mențiunea despre „sensurile cosmice”, căci piesa pare o reactualizare a misiunii basmului din timpurile străvechi cînd, pe măsură ce se desacraliza, mitul se transforma în poveste. În fond, un mini-compendiu care să livreze comunității cunoștințele esențiale.

Într-adevăr, dacă un adult s-ar distra făcînd rebus intelectual, ar descoperi în piesa lui Matei Vișniec cele mai importante teme ale lumii. Bineînțeles, spuse ca pentru copii. Ontologie și gnoseologie ambalate pentru vîrsta de cinci ani plus, care au prilejuit un spectacol de mare frumusețe. Povestea rămîne poveste cu toate elementele ei specifice. Animalele pe care Omul de zăpadă le va ajuta pe drum îi vor deveni prietene pentru ca, la final, să pledeze pentru el cînd acesta nu va mai avea putere să vorbească. Dincolo de motivele obligatorii ale basmului, nu e de mirare că Matei Vișniec considera „cea mai bună piesă a sa” un text care esențializează parcursul cunoașterii pe drumul de la ființă la neființă. Pe scurt, primăvara sosește și un biet Om de zăpadă este amenințat cu extincția. Cu alte cuvinte, cu topirea. Amuzantele referiri literare nu lipsesc, căci primul personaj care decretează, graseînd amuzant, că „aceasta e ultima ninsoare” nu e altul decît corbul. Iar sentința este pigmentată cu un „Nevermore” pe măsură. În fața amenințării cu topirea, Omul de zăpadă, devenit din ce în ce mai mic și mai neputincios, va fi sfătuit să meargă spre Țara Soarelui-Răsare, singurul loc unde ar putea găsi o soluție. Din nou, imposibil de trecut cu vederea analogia cu parcursul cognitiv din Riga Crypto și lapona Enigel al lui Ion Barbu.

Cu personaje care captează repede atenția micilor spectatori, piesa abordează teme fundamentale ca efemeritatea ființei sau ciclul naștere-moarte-naștere. În cuvinte și povești simple, ca pentru copii, spectacolul lui Ioan Brancu are poezie, dar mai ales o adîncime pe care adulții o citesc, iar cei mici o presimt. Ceva important trece dincolo de istorioarele jucate pe scenă și este meritul regizorului și al actorului să fi imprimat, în spatele armoniei și al unității stilistice, acest al doilea plan semantic. Asemănător cu un copil la început, Omul de zăpadă trece de la ignoranță la bucurie și încredere vioaie pentru a sfîrși în suferință. Cînd „fulgii se topesc în aer și nu mai ating pămîntul”, stropii de ploaie vor părea ace care îi intră în piele. Inocența îl apropie de buza prăpastiei și de criza ontologică: „Cum adică dacă vine primăvară eu nu mai sînt?”, se va întreba el. În drumul ireversibil spre extincție, personajul se delabrează, iar vitalitatea sa descrește din ce în ce pentru ca, spre sfîrșit, Omulețul de abia să se mai tîrască. Firește că pe drumul de la încredere la vlăguire vor apărea și reflecțiile asupra timpului, probabil cele mai frumoase replici din întregul text: „S-ar părea că nu mai am mult de stat pe aici. Oare unde se păstrează timpul? În cap? În inimă?”, se va întreba personajul.

Și dacă cineva chiar și-ar propune, în cadrul acestui rebus intelectual, să descifreze textul ca model cognitiv, exact ca în vremurile străvechi, s-ar opri, în primă instanță, la discuția asupra limitelor cunoașterii la empirii. Inițial, pentru Omul de zăpadă, proaspăt pe lume, zăpada pare eternă. „Eu m-am născut abia iarna. N-am mai văzut nici rîndunele, nici soare”, va menționa el. Apoi, spectatorii vor descoperi schema clasică a basmului, un îndreptar de virtuți (bunătatea, sacrificiul etc.) din marea ecuație bine – rău care urmează topos-urile cunoscute. În drumul către moarte/ salvare, personajul înțelege să se sacrifice în favoarea celorlalți, dezmembrîndu-se bucată cu bucată. Începe prin a-și dărui, diferitelor animale întîlnite, căciulița, fularul, apoi nasul-morcov iepurașului înghețat și înfometat. De la apariția sa pe scenă, veselă și colorată, ghemotocul alb se ponosește din ce în ce. Chiar autorul, Matei Vișniec, a amintit interpretarea clasică a scenei: „Noi, artiștii, ne topim dînd altora ceea ce natura ne-a dat nouă”.

Iar artiștii Teatrului Țăndărică ne-au dăruit un spectacol de o frumusețe exemplară. Atît de cald, atît de plin de poezie și de feerie! Marele său merit pare să fie armonia care plutește între toate palierele scenice. Într-un decor hibernal de poveste, cu multă vată albă (scenografia Marian Sandu), îmbrăcați în costume albe, actorii Ioan Brancu, Liliana Gavrilescu (ce voci expresive știe să compună!), Mariana Zaharia, Robert Trifan și Leonard Dodan reușesc schema de vis a interpretării – gravitate, căldură și ludic cristalin. Toate topite în povestea care înaintează către redempțiunea cosmică a eroului. Ajuns, în sfîrșit, la soare (Leonard Dodan cu atitudine princiară, cu o coroană de raze în cap), acesta îl va transforma pe Omul de zăpadă într-un vis menit să planeze deasupra cîmpurilor și pădurilor. Peste nouă luni, cînd se va așterne, din nou, iarna, va redeveni și el om de zăpadă. Naștere – moarte – renaștere, uite cum ne plasează povestea în ciclul cosmic universal.

Regizorul Ioan Brancu păstrează, însă, proporțiile pentru cei mici, apelînd la mijloace tipice (ca mișcările haioase ale lupului care tot alunecă), dar și la unele spectaculoase, ca peisajul citadin din proiecție, luminițele ce se aprind în case sau fumul din josul fluviului care curge pe marginea scenei, exact ca o apă. Și totul se sfîrșește feeric, cu baloane de săpun suflate în toată sala. Pe muzica inspirată a lui Cári Tibor, magia curge fără ca nici un element exterior, „pus cu mîna”, să o întrerupă. Poveste minunată, tandrețe, armonie, coerență, poezie, interpretare performantă – iată argumentele pentru care trebuie neapărat să vă duceți puștii la Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele. Merită!