Cristina Rusiecki: Ce a propus nou Festivalul Bucharest Fringe (Maratonul Teatrului Independent) la ediția de anul acesta?
Radu Popescu: Anul acesta marea provocare – atât ca dificultate, dar și ca satisfacție a rezultatelor – a fost organizarea pentru prima dată a unei secțiuni outdoor în Parcul Obor, cu susținerea Primăriei Sectorului 2. Deși am mai organizat de-a lungul celor unsprezece ediții anterioare evenimente în spații neconvenționale sau în aer liber, de data aceasta, a fost o secțiune asumată ca atare, cu trei zile din Festival dedicate și douăsprezece evenimente din cele mai diverse. Satisfacția de a ajunge la un public generalist, care nu a mai participat la evenimente de teatru, este una cu totul specială. Vrem să repetăm și în anii următori această experiență, dacă bugetele și nervii ne vor mai ține. A fost greu, dar și frumos – și am putea construi pe experiența acumulată anul acesta.
O a doua mare satisfacție vine din faptul că am avut „pe bune” o secțiune internațională, cu două spectacole – unul în parc și altul indoor –, ale unor trupe din străinătate. Acestea au fost însoțite și de ateliere pentru publicul larg și artiști, care s-au bucurat de un succes foarte mare. Iarăși, e o experiență aparte, vine pe filiera de relații pe care am dezvoltat-o în cadrul Perform Europe și sper să continuăm și la ediția a treisprezecea (15-24 septembrie 2023).
C.R.: Festivalul Bucharest Fringe a acumulat o groază de experiență. Cât de departe este azi de începuturile sale?
R.P.: E departe ca organizare, ca structură și ca bugete. Deși e încă la fel de departe de o stabilitate care ne-ar da posibilitatea să ne dezvoltăm la un nivel profesionst cu adevărat eficient. Adică în fiecare an o luăm de la capăt: aplică la finanțări, câștigă-le (dacă se întâmplă; de obicei se întâmplă, dar nu ești sigur până în ultima clipă), descurcă-te să te organizezi în una-două luni înainte de Festival cu un buget pe care doar atunci îl afli și vezi ce poți să mai faci în aceste condiții. De exemplu, anul acesta am avut mare noroc de colaboratori internaționali care și-au dorit foarte mult să ajungă la noi și care au acceptat condițiile fragile de colaborare, altfel nu ar fi fost posibil să avem o secțiune internațională pe ultima sută de metri. Da, adică am plecat de la un Festival făcut cu zero lei și două sute la sută entuziasm în 2010; și am ajuns la un Festival stabil și recunoscut. Dar precaritatea sectorului independent rămâne o realitate care ne face în fiecare an să o luăm de la capăt, sisific. Noroc, într-adevăr, cu experiența acumulată. Sunt puține lucruri care ne mai pot astăzi surprinde. În măsura în care voi reuși să păstrez echipa de la o ediție la alta, atunci calitatea organizării va crește. Dar această continuitate este o provocare permanentă. Până în 2021 am tot schimbat echipele, anul acesta a fost prima dată când am păstrat mare parte din ce am coagulat cu un an înainte. Și sper, cred că s-a văzut sau s-a simțit pentru cei care au urmărit evoluția Festivalului.
C.R.: Ești fondatorul Teatrului Apropo. Care sunt direcțiile pe care le-ai stabilit pentru el?
R.P.: Și aici au existat de-a lungul timpului o evoluție și anumite schimbări treptate. În mare și la modul declarativ, avem câteva direcții clare, născute din ceea ce sunt eu obișnuit să fac. Am zis așa: teatru contemporan de imediată actualitate; experiment formal sau de conținut; reinterpretări ale clasicilor în cheie modernă. La un nivel mai detaliat și mai concret, direcțiile în care ne îndreptăm în acest moment, după patru ani de funcționare în cartierul Pipera, periferic față de centrul cultural bucureștean, sunt date și de această situare și de caracteristicile specifice ale spațiului nostru.
Și anume – dacă vorbim de o periferie sau un underground asumat (Teatrul se află și la propriu la demisolul clădirii care ne găzduiește – FEPER Business Center) –, atunci credem că acesta este un loc potrivit pentru a da o voce artiștilor aflați la debut. Deși am avut colaborări importante și oameni din zonele „titrate” ale teatrului românesc, artiști de Teatrul Național, de premii UNITER ș.a., astfel de legături sunt greu de păstrat în timp și necesită o dedicare cu totul specială, în primul rând pentru proiectul din care faci parte. Nu e ușor în teatrul independent, trebuie să dai și cu mopul și să îți calci și singur cămășile din spectacol. Dacă nu ești pregătit sau disponibil pentru asta, poți să te sperii și să dai înapoi. Este primul lucru cu care încep atunci când artiști noi, mai ales cei obișnuiți cu sistemul de stat, ne trec pragul. Deci debutul și voința, curajul artistic de a spune ceva pe o scenă – acestea ar fi un punct important în ce se întâmplă acum la Teatrul Apropo. Și apoi mai e apropierea. După deja câteva zeci de proiecte realizate cap-coadă sau doar găzduite mi-am dat seama, și probabil o dată cu mine și mulți dintre cei care lucrează la Apropo, că relația cu totul specială dintre actori și public este ceea ce ne deosebește de foarte multe alte spații teatrale. Sigur, nu suntem singurul teatru de studio din univers. Dar așa cum am configurat eu acest spațiu, avem posibiltatea unei întâlniri între peste o sută de spectatori așezați pe trei laturi la mai puțin de un metru de actori. În acest fel se naște un anumit tip de relație și de comunicare pe care eu personal o iubesc și care cred că reprezintă într-o mare măsură esența teatrului în raport cu tehnologiile și provocările prezentului.
Medeea: Furie
Foto: Vlad Birdu
C.R.: Presupun că întâmpinați, totuși, și dificultăți...
R.P.: Din păcate, sunt multe spectacole care au murit, mai ales în primele luni de după pandemie, când s-a pus problema reluării lor. Și, din păcate, lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat dacă am fi avut un minim buget de continuitate din care să plătesc artiștii, așa cum se întâmplă de la sine în teatrele de stat. Plata chiriei, acum și a utilităților, este o provocare și o spaimă permanentă. S-a mai îndulcit în acest an, în măsura în care am scăpat de pandemie, publicul a revenit în sală, am fost invitați la festivaluri din țară, la Festivalul Național de Teatru, am început să beneficiem de cronici și de vizibilitate. Dar asta se reflectă mai degrabă la nivelul satisfacției profesionale, nu îți plătește neapărat facturile. Sunt spectacole de un foarte bun nivel unde am o frică permanentă: dacă le vom juca, dacă vom avea suficiente bilete vândute ca să plătesc cât de cât actorii? Acestea sunt realități cu care artiștii independenți se confruntă de când s-a inventat termenul acesta în România, deodată cu Teatrul Luni și Teatrul Act în anii 2000. Că e normal sau nu, asta nu pot eu să decid. Cât mai pot, o să trag de căruța asta pe care nu am ales-o neapărat, dar cu care m-am obișnuit.
Cercurile încrederii
Foto: Vlad Birdu
C.R.: Recent ai scris și montat spectacolul Cercurile încrederii. De ce un text pentru adolescenți?
R.P.: În primul rând că nu e chiar așa de nou. Sigur, spectacolul acesta, după doi ani de pandemie și schimbat de două ori o parte din distribuție, pare mereu nou și la început. Sperăm ca el să aibă o viață cât mai lungă de acum încolo, pentru că e un spectacol important ca tematică și foarte viu din punct de vedere actoricesc. Cel puțin, până când cei cinci actori care joacă adolescenți nu vor mai putea juca de bătrâni ce sunt. Textul l-am scris trecând prin tot procesul presupus de Concursul Național de Dramaturgie de la Timișoara din perioada 2017-2018. Adică, în contextul FEST-FDR de atunci, a fost întâi nominalizat împreună cu alte patru texte pe baza doar a rezumatului și a zece pagini de dialog. A urmat o rezidență în cadrul FDR în care timp de o săptămână am dezbătut și dezvoltat textul împreună cu regizorul Traian Șoimu și o echipă de foarte tineri actori și studenți. Apoi am plecat acasă și am avut la dispoziție câteva luni ca să finalizez piesa. După aceea au avut loc spectacolele lectură pe textele finaliste și finalizate, iar același juriu ca la selecția inițială a stabilit ca textul meu să fie câștigător. Ceea ce a însemnat automat și montarea, jumătate de an mai târziu, a acestui text la Teatrul Național Timișoara, în regia Mihaelei Lichiardopol. Acel spectacol încă se mai joacă și astăzi, ceea ce nu poate decât să mă bucure.
Cercurile încrederii
Foto: Vlad Birdu
C.R.: Dar l-ai vrut și în Capitală.
R.P.: Ulterior acestui proces atât de laborios am prins și eu o finanțare AFCN în cadrul căreia am montat textul în regie proprie la Teatrul Apropo, chiar înainte de pandemie. Acum, sursele textului sunt mai multe, cum mi se întâmplă de obicei. Am dosare și fișe cu diverse idei. Din fericire sau din păcate, am multe dosare și multe idei. Din când în când una devine „predominantă” sau începe să mă urmărească, iar dacă am răgazul sau oportunitatea să o finalizez – atunci scot dosarul din raft și dezvolt ideile strânse acolo. Când am trimis textul la concurs la Timișoara, am trimis nu mai puțin de cinci astfel de idei / dosare. Și chiar mi s-a spus că era cât pe ce să mai selecționeze unul, ceea ce m-ar fi bucurat, dar ar fi fost dificil să dezvolt două proiecte în acea perioadă, mai ales că ideea era destul de complexă și greu de dus până la capăt, așa că a rămas încă „la sertar”.
C.R.: Ce idee ai scos din sertar când ai început să-l scrii?
R.P.: Cercurile încrederii are originea în două povești: una despre hărțuire și abuz în relația profesor – elev sau, mai precis, în relația profesor de teatru – cursanți, pe care am trăit-o indirect, conjunctural, acum mulți ani. Nu, nu era în cadrul UNATC, că tot au fost scandaluri pe această temă de curând, era într-un context de pregătire pentru UNATC, ceea ce arată cât de răspândite sunt aceste lucruri, din păcate, în societatea românească. A doua poveste este experiența mea personală de trainer al unei trupe de teatru de liceu timp de un an. În acea perioadă, împreună cu membrii trupei, chiar am strâns povești și biografii despre posibile personaje – elevi de liceu, în eventualitatea în care aș fi scris o piesă de la zero împreună cu ei. Nu s-a mai finalizat, dar poveștile au rămas acolo și s-au regăsit într-o formă sau alta în textul final. În dosarul de proiect s-au mai regăsit: o scenă dezvoltată la un atelier cu Saviana Stănescu (una dintre cele mai reușite din spectacol, după mine); povești dintr-un articol din Dilema Veche; și probabil și lucruri pe care le-am inventat sau modificat în etapa finală, atunci când am realizat lucrul cu actorii pentru producția Teatrului Apropo.
Cercurile încrederii
Foto: Vlad Birdu
C.R.: De ce ai ales să scrii un text despre încredere, mai bine spus despre lipsa ei, referindu-te la o vârstă la care aceasta ar trebui să fie indubitabilă?
R.P.: Păi, din păcate, nu e deloc așa. În perioada în care am scris textul nu am anticipat, dar deja doi dintre copiii mei se apropie de vârsta aceea (ei sunt și printre cei mai mari fani ai spectacolului) și adolescența e vârsta unei maxime vulnerabilități și a multor nesiguranțe. De aceea e atât de mare responsabilitatea adulților în raport cu aceștia, chiar dacă adolescenții „vor să pară altceva”, așa cum zice personajul central al spectacolului.
Cercurile încrederii
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.