Cristina Rusiecki: Atunci când citești un text, care sunt motivele sau, mai bine spus, criteriile care te fac să-l iei în calcul pentru o posibilă montare? Cu ce anume din textul acela rezonezi?

Andrei Măjeri: Cu crăpăturile din el. Uneori, vreau să-l deturnez, să-l traduc, să-l văd altfel decât consider că s-a făcut până atunci, dacă știu despre montări anterioare sau, în caz că este vorba de un text contemporan, dacă știu temele respective. Se întâmplă să citesc texte foarte bune, de exemplu cele ale lui Eugene O'Neill, care îți dau totul. Simt că sunt bune în sine și că nu aș putea să intervin. Nu aș monta niciodată O'Neill, deși mi-a plăcut tot timpul să-l citesc. Am și plâns. Mi se pare că nu aș ști ce să fac cu textele lui perfecte.

C.R.: Alegi un text și în funcție de tema pe care o dezvoltă?

A.M.: Sunt niște teme care îmi plac în anumite perioade. Mi-ar fi mai ușor să răspund dacă mă uit la ce am ales până acum decât la ce o să fac. În stagiunea viitoare, dacă e să se întâmple toate proiectele, în afară de Cameristele, am să fac trei spectacole total diferite în jurul temei războiului: o parodie, o dramă și o comedie. Am vrut ca într-o stagiune să am o temă-umbrelă. Dar, uitându-mă înapoi, sunt anumite tipuri de personaje pe care le caut, un anume tip de scriitură. Nu sunt în zona mea de interes textele foarte realiste, deși, culmea!, îmi plac filmele foarte realiste. Îmi place să fiu spectator la astfel de spectacole, dar nu mă incită să le fac. Acum... ca să definim ce înseamnă realism ar însemna să intrăm într-o discuție foarte complexă.

C.R.: Mi-ar plăcea să explici puțin toți pașii tăi din montarea unui spectacol. Înainte de repetiții îți pregătești o schiță clară. Ai un concept riguros pus la punct? Sau cum se întâmplă?

A.M.: Prima etapă ține de textul care a ajuns la mine și se întâmplă să-l fac pentru că am găsit contextul sau știu că-l voi face, după care încerc să aduc în jurul meu tot felul de lucruri ce intuiesc că mă vor ajuta să fac ideea de bază coerentă. În primul rând, ascult multă muzică legată de ceea ce intuiesc la acel moment că ar trebui să fie atmosfera spectacolului. De foarte multe ori, muzica pe care o ascult când lucrez nu ajunge în spectacolul respectiv. Sau ajunge altfel. Sau ajunge doar o parte. Dar, cu siguranță, ajunge la actori și îmi place mult când ei se molipsesc de ea. Clar, muzica este super-importantă. Până anul trecut, la Medea's Boys, nu am lucrat cu un sound designer. De atunci am lucrat la trei spectacole cu Adrian Piciorea și știu că o să mai lucrăm. În unele spectacole, există și ilustrație muzicală, după cum în altele nu există deloc. De exemplu, în Las Meninas, Adrian Piciorea a făcut totul. Am început să ne cunoaștem foarte bine. Îi trimit ce aș vrea în legătură cu spectacolul și el face ceva original pornind de la vibe-ul pe care l-am simțit la început. Important e să se și lipească cu echipa respectivă, pentru că, uneori, îmi dau seama că este ceva ce îmi place doar mie și nu ajută neapărat și la spectacol. Dar contează că mi-a dat un impuls în etapa mea de creație. Îmi trebuie să existe entuziasm. Altfel, dacă nu mă obsedează ceva, o scenă, un gest, mi-e groază să merg la repetiție. Ultima etapă de repetiții, când s-a terminat construcția, este, de fiecare dată, înfiorătoare. Când încep șnururile, mi-e atât de greu să mă motivez să merg la teatru, pentru că știu că nu mai e nimic creativ, că trebuie doar să strângem, să ne foim cu tehnicienii, să facem lumini. Sigur, au și ele o doză de creativ. Mi-am propus ca stagiunea aceasta să încerc o altă formulă: după ce am ridicat tot, să iau o pauză de o săptămână. O să cer asta directorilor. Cred că și pentru actori ar fi bine, iar mie mi-ar da un boost de energie, de atenție și de interes. Încep foarte bine proiectele, la început sunt super-entuziast dar, chiar dacă lucrăm frumos, ultima etapă este grea, pentru că nu mai găsesc motive să merg la repetiție.

C.R.: Ce atuuri trebuie să aibă un actor ca să te convingă la casting?

A.M.: Acum vin de la un casting la Bacău, un teatru despre care nu știam nimic, unde am propus un text de care acum, după ce i-am văzut, nu mai sunt atât de sigur. Este vorba de un text foarte bun ca structură, despre un tată care, întorcându-se orb de la război, își găsește soția trăind cu fratele său. Textul este foarte bine scris, dar e important să faci ceva potrivit cu locul și cu teatrul respectiv. De exemplu, la Cluj nu am dat niciodată casting pentru că am stat acolo cinci ani. La Craiova, mai lucrasem o dată și totuși am dat casting, pentru că era total diferit și voiam să văd toată trupa. Cred în dialogul cu cei din jurul meu. Mă gândesc comparativ. După prima etapă, îi pun pe actori, câte doi-trei pe rol, să citească și așa stabilesc cine ce personaj joacă. Sigur, sunt anumite tipologii pe care ți le imaginezi. De exemplu, la Medea's Boys, am vrut niște băieți care să arate mai ca idealul grecesc. Dar cei șase sunt foarte diferiți ca tipologie. Ca apariție, se potențează reciproc. Acum l-am dublat pe Eduard Trifa. Va juca în continuare și el, dar filmează mult și avem alte invitații în Serbia pe care nu vrem să le ratăm, iar el nu poate veni. Când am dat castingul inițial, am luat mai mulți, că am știut că vor mai apărea probleme. Am luat opt băieți și acum am șase. De la început am vrut ca Medeea să fie jucată de Eduard Trifa și de Cezar Grumăzescu, dar Cezar a trebuit să repete la Teatrul Mic, unde lucrează. Apoi, a văzut spectacolul și i-a părut rău că nu a putut să intre în el. Nu îl înlocuiesc pe Eduard Trifa, cei doi vor juca pe rând. Cezar este un actor bun. Ca apariție, era cam singura opțiune pe care o vedeam posibilă ca să-l dublez pe Trifa, mai ales că fusese la casting și luase, se știa în echipă...

C.R.: Ritmul este foarte important în spectacolele tale. Presupun că este un rezultat a ceea ce ți-ai imaginat când îți construiești spectacolul în cap, plus ceea ce se întâmplă la repetiții.

A.M.: Eu l-aș descrie ca fiind viteza potrivită a primului spectacol, unde scenele sunt mai alerte. Ca spectator, sunt fascinat de spectacolele care mă enervează pentru că încep lent și nu înțeleg de ce și, la un moment dat, nu știu care, m-au prins. Asta mi se pare foarte tare la teatru, când ți se impune un ritm care nu-i al tău și apoi te fură. Intri în el. Este controlabil prin structură, prin tăieturi între scene, prin treceri. Ritmul ține mult și de regizor, și de scriitură, dar și de actori și de abilitățile lor, de vorbire, de fizicație. Sunt texte cu replici foarte scurte care impun un anumit tip de vorbire, altele, ca Meșterul Manole al lui Blaga, nu suportă un ritm foarte alert, deși eu am încercat la Cluj ca trecerile să fie abrupte. Totuși, se vorbește filosofie. Mi-a plăcut mult să lucrez la spectacolul acela. Cred că se află în Top 3 ca experiență pentru mine. Și la Nunta însângerată mi-a plăcut să lucrez, dar este singurul spectacol pe care nu am vrut să-l mai văd după premieră, deși a ieșit bine, din punctul meu de vedere. La Ivona, prințesă de Burgund, de la Turda, cred că am lucrat cel mai puțin pentru că s-a schimbat conducerea și apoi tot repertoriul. O să mai fac textul acesta, sigur că nu la fel. Am lucrat frumos cu echipa foarte tânără, în patru săptămâni, cu șase actori. Fiecare experiență este altfel. De exemplu, când am făcut Moarte și reîncarnare într-un cowboy, după prima săptămână, am crezut că o să înnebunim, pentru că era un text fără personaje, ceea ce pe cele patru actrițe le-a panicat teribil, deși cu una dintre ele mai lucrasem în Agamemnon. După aceea s-au calmat și spectacolul se joacă și acum. Am fost de vreo două ori la Piatra Neamț și în București cu el, dar diferă. Uneori, am senzația că nu va pușca nimic dintr-un spectacol. Dar din fiecare experiență am cules câte ceva. La Medea's Boys eram într-o panică totală. Sistemul ăsta devised, unde textul pentru ultima scenă vine cu două zile înainte, m-a înnebunit. L-am stresat și pe Ionuț Sociu, deși încercam să mă abțin, știam că și el are nevoie de un timp ca să apară lucrurile. Medea's Boys e un spectacolul imperfect și de aceea îmi și place, pentru că este o construcție uneori stângace, dar care, cumva, e vie. Ciudat!

C.R.: Este un spectacol care are un record de participări în festivaluri.

A.M.: Aici intrăm în trista discuție despre producători. E mult mai ușor să plimbi un spectacol mai mic, al unui producător independent care, totuși, vrea să fie văzut, decât un spectacol de la un teatru mare. Le-am zis celor de la Cluj că nu o să mai montez acolo decât dacă mă cheamă pe super-bani și cu cei mai mari actori din țara asta. Am făcut patru spectacole care îmi sunt foarte dragi la Teatrul Național din Cluj – trupa îmi este cea mai dragă din țara asta –, și teatrul a refuzat invitația la festivaluri. Agamemnon a fost invitat și la Eurothalia, și la Festivalul de la Salonic, unde, până la urmă, am fost doar eu. Meșterul Manole a fost invitat la Miturile Cetății, la Constanța și la Oradea. De fiecare dată, Teatrul motiva refuzul cu faptul că trupa începe repetițiile la un nou spectacol. În fond, e vorba de o zi, hai două. Dar acolo este o lene instituțională. Nu înțeleg de ce produc patru spectacole pe an dacă nu le plimbă. Sunt dezamăgit de modul în care promovează spectacolele mele. Sunt conștient că nu sunt singurele spectacole din teatrul acela, dar există un soi de atitudine comună, nu numai față de spectacolele mele. Tot timpul zic că spectacolul X îl pun pe site și se vinde. Pentru că este o comedie bulevardieră și nu trebuie să facă nimic ca să-l vândă. Alte spectacole necesită un tip de promovare, o strategie anume. Pe de altă parte, la Teatrul Maghiar, sunt super-producători, acolo vorbim extrema cealaltă de profesionalism: tehnicieni foarte implicați, ritm lejer, se repetă puțin. Eu m-am panicat. Repetam doar patru ore. După vreo trei zile, i-am întrebat pe actori dacă așa se repetă acolo și Emőke Kató mi-a zis: „Andrei, dacă nu ne convingi în trei ore, nu o să ne convingi nici în zece”. Și așa era. Pentru că ei, în acele trei-patru ore, erau cu totul acolo. Lucrau, după care se duceau acasă, și își revedeau totul pentru a doua zi. Și nu a fost nevoie de timp mai mult. Ce bine ar fi dacă ar înțelege și alte teatre! Pentru că în multe dintre ele te cerți și, de fapt, muncești mai mult, când ai putea să muncești mai puțin și cu mai puțin scandal.

C.R.: Hai să facem o listă. Pe mine, ca artist tânăr, mă interesează...

A.M.: Mă interesează actorii tineri, pentru că vreau să-mi simt generația. Selecția se întâmplă mental. Crești cu colegii tăi și este important să fii racordat la ei, chiar dacă nu avem aceleași interese. Mă interesează să lucrez cu actori de vârste diferite. Sper că am învățat multe lucruri de la oamenii cu experiență. Mă interesează să abordez spectacole structural diferite, chiar cu publicuri diferite. De exemplu, aș vrea să fac un spectacol pentru copii. Nu am făcut niciodată și simt că pentru mine ar fi o provocare. Nu vrea să zic „asta fac”. Va veni și momentul acela în care să-mi delimitez zona. Dacă de mâine directorii de teatru mi-ar permite să fac numai tragedii antice, nu aș face nimic altceva. Am proiecte pentru zece tragedii și găsesc idei și pentru celelalte două, nu-i nicio problemă. Dar de fiecare dată, directorul teatrului, deci producătorul, mă întreabă: „Nu vrei să faci o comedie?”. Asta mă blochează. Oricum, genurile nu sunt pure. În primii trei ani eram total ignorant: le făceam spectacolul și să se ocupe! Dar mi-am dat seama că nu se ocupă. De aceea, înainte de a mă apuca de un spectacol trebuie să fiu sigur că omul acela îl va adopta. Dacă nu, nu înțeleg de ce să-l mai fac acolo. Doar ca să mai fac încă un spectacol? Nu, pentru că știu că va muri sau că nu-l vor promova și nu-l vor duce în festivaluri. Relația cu producătorul mi se pare foarte importantă, dincolo de bună ziua, câți bani de producție avem, câți colaboratori (nu) putem aduce ș.a.m.d. trebuie să fiu sigur că oamenii se ocupă de spectacol și după premieră. Visul meu ar fi să am un agent. La noi nu există, dar am fost acum la un workshop și toți participanții din celelalte țări, și regizorii, și actorii, toți aveau agenți. Eu am avut noroc că am câștigat niște concursuri și după aceea m-au mai chemat teatrele, că nu m-am dus eu să le spun că vreau să montez.

C.R.: Despre ce workshop e vorba?

A.M.: Un workshop cu Árpád Schilling despre tragedia antică, la care am participat în vară. Schilling spunea că un regizor trebuie tot timpul să se antreneze. Am vorbit despre cor și despre cum motivezi prezența acestuia, chiar dacă pentru el este doar o soluție estetică. Grecii sunt destul de clasici în raport cu textele tragice, dar modul în care Árpád Schilling a deschis textul și ne-a făcut să ne raportăm unii la alții necunoscându-ne deloc, vorbind limbi diferite și venind din țări diferite, a fost magic pentru mine. Mai ales că am o fascinație pentru tragediile antice și pentru genul acesta de scriitură dramatică. Am simțit că am mai crescut un pic și a fost frumos.

C.R.: Să continuăm: ce ți-ar mai plăcea să faci?

A.M.: Mi-ar plăcea să lucrez în străinătate. După ce am lucrat la Teatrul Maghiar din Cluj, cred că nu e imposibil să regizez în alte limbi. Mi-ar plăcea să aleg în continuare textele, dar nu sunt reticent nici la propuneri, că s-ar putea să fie ceva ce se lipește. Mi-ar plăcea să lucrez tot mai mult cu oameni, cu artiști din zone performative care nu au mai lucrat în zona teatrului. Aș vrea să fac un spectacol cu un rapper cu care tot vorbesc de vreun an pentru un proiect. Mi se pare că performerii respectivi aduc un suflu nou și e important să fii racordat la ce se întâmplă acum. Făcând teatru numai cu oameni de teatru, ajungi să faci aceleași lucruri. Mă plictisesc foarte repede de mine și atunci încerc să mai fac și altceva. Și-am dat mai mult niște răspunsuri tehnice, pentru că cele artistice sunt destul de greu de definit, sunt doar niște intuiții. Pot să vorbesc de meme-uri pe care nu le-aș pune niciodată pe scenă. Poate că mâine or să-mi placă, dar ceea ce-mi place e foarte greu de definit. Uitându-mă în urmă, am văzut că anumite tipologii de personaje, ca aceea a intrusului, există în toate spectacolele mele. Dar, la început, a fost intuitivă.

C.R.: La conferința de la Muzeul București. Palatul Suțu, pe care am ținut-o împreună cu echipa de la Medea's Boys, spuneai că înainte de a începe repetițiile, vezi în cap imagini, auzi replici. Se păstrează ele în spectacol?

A.M.: Trecerea către imagine se face foarte ușor. Imaginile se întrupează uneori mai ușor decât mi le-am imaginat, mult mai ușor decât replicile. Câteodată, în mintea mea, au mai mult umor. Râd singur și mă autocenzurez, că mi se pare că ar deveni cioacă dacă aș băga tot. Unele poante nici nu ajung să fie propuse actorilor. De obicei, ce este comic în spectacol vine de la actori. Nu accept toate propunerile lor. Am avut o oarecare frică față de comedie din cauza tendinței prostești de a fi considerată un gen mai mic, de a părea vulgară. Ca spectator, îmi place comicul. Ironia este importantă, căci trebuie să iei distanță față de orice. Dar mă deranjează când văd spectacole care sunt, pur și simplu, o suită de cioace. După două ore și jumătate, timp în care ai fost lovit de cioace, orice încercare de a aduce emoție într-un spectacol nu mai produce niciun efect. Anul acesta am făcut un vodevil la Teatrul Evreiesc, Bună seara, domnule Wilde. Au fost trei spectacole la premieră, vineri, sâmbătă și duminică. În sală, full, în iunie, la 50 de grade. Lumea era în delir, se aplauda la fiecare cântecel. Râdeam cu scenografa Irina Moscu și spuneam: „Cam ăsta o să fie blestemul spectacolului, o să se joace 20 de ani”. Sper, totuși, să nu se joace mai mult de trei-patru ani.

C.R.: Așa cum spuneam, am senzația că Medea's Boys este hitul tuturor festivalurilor în ultimul an. S-a plimbat foarte mult. A luat și Marele Premiu la Festivalul JoakimInterFest din Kragujevac, Serbia.

A.M.: Nu a fost ușor nici la Apollo 111, pentru că nu au infrastructură, nu au oameni, eu am făcut și aplicațiile pentru finanțare. Din proiectul finanțat de AFCN ne-am permis să plătim repetițiile. Dar măcar știu că acolo există dorință. La teatrele de stat, ți-o taie foarte ușor: avem și alte spectacole, nu doar spectacolul tău, trebuie să jucăm și la sediu... Nu apuci nici să deschizi gura. La Cluj, au refuzat patru festivaluri. Atunci de ce mă mai inviți să montez dacă știi că spectacolul o să moară la sediu?

C.R.: La Apollon 111, ai făcut și Pulverizare.

A.M.: Da, Pulverizare s-a jucat de 17-18 ori și a fost la două festivaluri, la Oradea și la FITS. Acum nu se mai joacă. A fost făcut cu bani foarte puțini, nu ne-am permis să plătim repetițiile. Are un text mai nișat, mai de corporatiști, poate mai puțin atractiv. Mie mi se pare mai ușor de receptat decât Medea's Boys.

 

C.R.: Suntem la Festivalul de la Piatra Neamț acum, unde participi, bineînțeles, cu Medea's Boys, iar tema Festivalului este Succesul.

A.M.: Am discutat despre tema aceasta și cu colegii mei de generație. Fiecare are o accepție diferită a succesului. Pentru unii, înseamnă training și festivaluri, pentru mine, înseamnă satisfacția în raport cu spectacolul, adică la ce am ajuns din ce mi-am propus, apoi, cum este receptat, cum trăiește. Dar acestea sunt lucruri adiacente. Sunt conștient că Medea's Boys este un spectacol bine primit, dar sper că asta nu se datorează numai faptului că este cu băieți frumoși care se dezbracă. E potrivit și pentru publicul de la Apollo, care își permite biletul acela și care merge pe la petrecerile snobbish. Acum integrăm spectacolul în festivalurile internaționale, unde lumea râde cu întârziere pentru că se uită la supratitrare. Sper să nu moară spectacolul în actori, pentru că acesta este pericolul, cel puțin în teatrele de repertoriu. Uite, aici, la Piatra Neamț, intrăm într-un spațiu nou fără repetiție. Mie mi-ar plăcea să repetăm de fiecare dată. Ca actor, începi să știi spectacolul foarte bine și să dai spectatorului mai puțin decât ar fi nevoie ca să curgă cum trebuie. Edi Trifa pleacă la ora 4 de la Brăila, pentru că are filmare, iar spectacolul se joacă seara. Ajunge cu o oră înainte. Sunt curios cum va fi diseară. El a fost printre cei care au livrat de fiecare dată. Este interesant să vezi cum spectacolul se tot schimbă și cum decorul se tot dărâmă și se dezmembrează la fiecare transport. Este cel mai urât decor pe care l-am avut vreodată, la un spectacol făcut din nimic.

C.R.: Andrei Măjeri, ți s-a întâmplat vreodată să ai un conflict la repetiții?

A.M.: La ultimele cinci spectacole nu am avut niciun conflict. Înainte, mă băgam în conflictele actorilor, dar am învățat să-i las să-și dea în cap, că ei, unde se pupă, a doua zi se scuipă și invers și la revedere. O dată, am fost și amenințat cu moartea. Într-o noapte, am primit un mesaj de amenințare că o să mi se rupă picioarele, dar am trecut și peste asta. La primele spectacole eram mai isteric un pic, mă panicam dacă ceva lipsea. La avanpremiera de la Nunta însângerată, eram așa de tensionat, tremuram pe acolo într-un atac de panică că domnul de la lumini a pus mâna pe mine și a zis: „Tu nu apuci 30 de ani”. Și atunci m-am gândit că ar trebui să mă opresc, dar am super-emoții la fiecare premieră.

C.R.: Ce te scoate din sărite?

A.M.: Oamenii care întârzie mult la repetiții. Am dat oameni afară pentru că au întârziat cinci minute. Mi-am dat licența cu Așteptându-l pe Godot. Cred că este un blestem al familiei mele: și eu, și taică-miu, și maică-mea am așteptat după oameni. Cineva înțelege greșit și vine după o oră sau două. Dacă am repetiții de la 10.00, eu sunt în teatru de la 9.30, deși nu sunt o persoană matinală. Mă culc târziu, mi-e greu să mă trezesc de dimineață, dar dacă începem de la 10.00, sunt acolo. Am făcut și excepții. În facultate aveam un coleg foarte talentat și sensibil, Alexandru Aron, care juca în toate examenele mele. Lui tot timpul îi exploda caloriferul. Sau ceva i se întâmpla de fiecare dată. Cu el am făcut concesii. Altfel, spun de la primele repetiții: să nu întârziem și să fie liniște. Când lucrez, tot sunetul de pe scenă trebuie să fie din spectacol, nu din culise. Nu mă pot concentra decât dacă toată lumea tace. Nu-mi place să stea actorii în spatele meu să șușotească, să se uite la colegi, să bombăne sau să mănânce. La TES am lucrat super-frumos la sala de repetiții până am ridicat tot. Când am trecut la scenă, s-a rupt filmul. Cu actorii m-am înțeles bine, dar au niște tehnicieni îngrozitori. Am șapte manevre în tot spectacolul de 2h40 și la avanpremieră am renunțat la retroproiecții, deși dăduserăm o groază de bani pe proiector. Tehnicul trebuia să împingă doar un perete. La avanpremieră, mă duc în culise și unul cu o mână împingea, și cu cealaltă ținea telefonul. Era pe FB. Să înnebunesc, nu alta!

C.R.: Care sunt cele mai mari plăceri ale tale?

A.M.: Îmi place când descopăr o melodie pe care nu am mai auzit-o. Se lipește de mine și o ascult obsesiv, numai pe ea, timp de o lună, apoi, uneori, ajunge într-un spectacol. Îmi plac momentele din repetiții când oamenii sunt creativi, când propun ceva și, de regulă, nu mai știu să refacă, pentru că le vine inconștient atunci când au curaj, sunt acolo și tac din gură. După aceea, încep să le explic ca ei să poată recrea intuitiv momentul. Etapa de bibileală nu-mi place așa de mult. Îmi place să lucrez cu scenograful înainte de spectacol. De regulă, știu foarte bine ce vreau de la spațiu, dar încerc să mă abțin să-i spun fă asta și asta ca să nu-l frustrez. Nu vreau un scenograf executant, dar îmi trebuie unul care să fie bun și tehnic. Îmi place super-mult să stau cu părinții mei, pentru că sunt cei mai buni prieteni ai mei. Când merg acasă – nu merg atât de des pe cât aș vrea, dar vara aceasta am stat două luni și jumătate –, dacă aș putea să fac teatru pe skype, ar fi minunat. Aș sta numai la mine la țară. Acolo mă relaxez. Îmi place să călătoresc. În facultate am călătorit mai puțin decât o făceam în liceu sau decât acum. Pentru mine, dar și pentru meseria mea, e super-important să călătoresc peste tot, să văd, să cunosc oameni. Visez să mă mut în Spania, în Sevilla. Nu am călătorit peste tot, nu am fost în America de Sud, dar Sevilla este locul care s-a lipit de mine. Am fost acolo de patru ori. Îmi place mult mixul între sat și oraș, între tradițional și spațiu tehnologizat.

Foto: Claudiu Popescu, Biro Istvan, Oana Monica Nae, Alin Barbir, Emi Chirea