INTERVIU CU IRINA MOSCU

Cristina Rusiecki: Cum, când și de ce te-ai decis că vrei să fii (și) regizoare?

Irina Moscu: Am descoperit că-mi doresc să fac regie încă de când eram în liceu. Când eram în clasa a XII-a, am fost la UNATC la „Porţi deschise” şi ştiu că atunci mi-a încolţit în minte gândul acesta. La momentul respectiv mă pregăteam deja de doi ani pentru admiterea la Universitatea de Arhitectură, iar pentru că mai era puţin până la examen, mi-am propus să dau la Regie când voi trece în anul II la Arhitectură. Lucrul acesta nu s-a mai întâmplat. Facultatea de Arhitectură a fost foarte solicitantă, iar ideea de a urma două facultăţi în paralel nu mi-a mai surâs. În anul V am descoperit un opţional de scenografie pe care l-am făcut fără să stau pe gânduri. Am vrut să reconciliez ceea ce făceam deja cu ce mi-aş fi dorit să fac. Aşa am ajuns să fac scenografie. Am rămas însă în inimă cu necesitatea asta neîmplinită şi astfel, acum doi ani, în pandemie, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am zis că acum este timpul, nu mai pot să amân. Am ales Universitatea din Târgu Mureş datorită regizorului Theodor-Cristian Popescu cu care colaborasem deja ca scenografă, dar pe care mi-l doream să-l am ca mentor. Programul său masteral, Dinăuntru. Un curs masteral de regie a teatrului contemporan şi o selecţie de articole, era foarte provocator, inovativ şi unic în ţară. Era ultima generaţie pe care acesta o conducea în cadrul Universităţii de Arte din Târgu Mureş şi nu am vrut să ratez momentul.

C.R.: De ce Trei surori?

I.M.: Mereu m-am întrebat ce se mai poate spune despre acest text. Văzusem deja o grămadă de montări şi lucrasem deja ca scenograf Trei surori. Un scenariu (ne)firesc de liber după A.P. Cehov în regia lui Radu Afrim la TNB şi Villa Dolorosa de Rebekka Kricheldorf în regia lui Theodor-Cristian Popescu la Teatrul Naţional din Târgu Mureş (o rescriere contemporană a textului lui Cehov), două spectacole extrem de originale. Totul era proaspăt în mintea mea şi îmi doream să leg şi eu, la cald, din perspectiva regizorului, acest dialog cu Cehov.

C.R.: Care a fost conceptul de la care ai plecat?

I.M.: Trei surori e o piesă incredibil de schimbătoare, îşi schimbă tonul odată cu timpurile. Mi-am luat libertatea să interpretez asta aşa cum am simţit. Este vorba despre o familie care îşi interzice accesul la emoţii, o reprimare teribilă a sentimentelor, favorizând astfel instalarea unei „paralizii interne”. Mecanismul care inhibă trăirea emoţiilor este unul care epuizează. Oamenii aceştia sunt conduşi mai mult de lucrurile de care se tem, decât de dorinţele lor adevărate. E foarte mult vorba despre ce se păstreză în interior şi ce se lasă afară să respire. Astfel, pentru mine, a fost mai importantă instalarea unui ecosistem pe scen, mai degrabă decât a personajelor/ individualităţilor. Jocul actoricesc este bazat pe interiorizare – chiar plasarea personajului în faţa actorului şi condus cu uşoară distanţare. Totul este guvernat de o erotică rece, aşa cum îmi imaginez eu că ar fi lumea lui Cehov astăzi.

 

C.R.: Ce funcție ai acordat extraselor din înregistrări mai vechi?

I.M.: În timp ce lucram la acest proiect mi-a devenit foarte clar că noul, în contextul artei, este legat de ceea ce se află deja în arhivele noastre. Cultura noastră este structurată în felul următor: avem arhivele și lumea din afara arhivelor. Arhivele există aici și acum, iar lumea din afara arhivelor există simultan cu acestea; nu este lumea viitorului sau a trecutului. Ambele lumi – cea a arhivelor și lumea exterioară – sunt contemporane una cu cealaltă și cu propria noastră experiență. Dar care este relația lor? Ideea mea a fost că tocmai în intersecția dintre aceste două lumi iese noul. Mi-a plăcut să accesez arhivele şi să înţeleg de ce alţi artişti au făcut ceea ce au făcut şi cum aş putea dialoga din prezentul meu cu aceste posibile lumi cehoviene. Care e atitudinea mea în raport cu ele? Ce aş mai adăuga? Ce aş zice nou? Cum aş putea să comunic un adevăr într-un limbaj nou? De la montarea radiofonică a lui Moni Ghelerter din 1956 la spectacolul lui Radu Afrim din 2019 la Naţionalul din Bucureşti, de la filmul lui Paul Bogart din 1966 cu Geraldine Page, Kim Stanley, Sandy Dennis şi Shelley Winters la montarea Susannei Kennedy din 2019 de la Münchner Kammerspiele, de la montarea BBC de teatru TV din 1970 semnată de Cedric Messina cu Anthony Hopkins la producţia TVR din 1993 semnată de Cornel Todea etc. şi lista continuă... Citatele folosite din alte montări faimoase începând cu anii ‘50 dialoghează în continuu cu prezentul, uneori fuzionând organic, alteori respingându-l cu hotărâre. Sunt multe tabuuri legate de cum ar trebui montat Cehov astăzi şi de aceea am simţit că e necesar să creez o punte între generaţii, între ce a fost şi ce urmează să vină, între aşteptările noastre şi trădarea lor, între ce a fost valoros în trecut şi poarta pe care o lăsăm deschisă valorilor viitoare.

C.R.: De ce ai simțit nevoia ca personajele să vorbească și în engleză?

I.M.: Am vrut să păstrez citatele originale. Vocile din înregistrări aveau un ton romantic, al unei lumi dispărute pe care încă încercăm s-o ţinem artificial în viaţă. În acelaşi timp, cred că acest lucru creează distanţare, o privire rece şi raţională asupra prezentului.

C.R.: De ce personajele repetă în buclă diferite replici (de exemplu, „Îmi amintesc de tatăl vostru”)?

I.M.: Cele trei surori sunt prinse într-o buclă. „La Moscova! La Moscova!” spune Irina. Moscova e doar o metaforă. Nu m-am uitat către ce alergă personajele, ci am încercat să investighez şi să înţeleg de ce anume încearcă ele să fugă. Te poţi schimba în interiorul acestei bucle? Deci nu este vorba despre a ajunge la Moscova, ci de a evolua într-un anumit fel în interiorul spaţiului în care sunt prinse şi în care o eliberare interioară e posibilă. Astfel, avem aceleaşi personaje care intră în scenă iar şi iar. Cum reacţionezi pentru a schimba scena? Şi astfel, scena începe din nou şi te întrebi „ce caut eu aici din nou?”. Care este impactul meu asupra scenei respective? Unde e vălul, iluzia? Cum îl înlătur? Cu ce luptă personajul în scena respectivă? Priveşte în el însuşi ca să schimbe scena sau crede că salvarea lui e în mâinile celuilalt/ a sorţii? Scena e ca o oglindă, poţi să te uiţi la propria viaţă şi la situaţiile repetitive. Cu acelaşi răspuns, rezultatul este mereu acelaşi. Poţi spune că celălalt din scenă trebuie să se schimbe, nu tu, dar singurul pe care îl poţi controla şi schimba eşti tu. Deci tu eşti cel ce trebuie să schimbe scena, să spună „vreau să trăiesc altfel!!!”. Totodată, cred că tema ratării este obsesiv reluată de Cehov şi își află corespondența aici în ideea de buclă/ repetitivitate. Aceasta duce la deconstrucţie, la efectul de degradare, un mecanism defect, bruiant, cu ecouri pe care le recunosc ca fiind ale lumii şi timpului meu/ nostru.

C.R.: Ce funcție au imaginile galactice?

I.M.: Pentru mine cosmosul e o metaforă a fricii de necunoscut, a distanţării – o linişte ciudată care creează, paradoxal, multă nelinişte. În imaginile fascinante şi hipnotizante ale cosmosului stă ascuns neprevăzutul, ceva cu potenţial periculos. Ideea distanţării de Pământ reprezintă renunţarea personajelor de a mai fi prezente în viaţa lor şi lipsa de dorinţă de a se confrunta cu realitatea, un numitor comun pentru toţi membrii familiei Prozorov. Când Tuzenbach moare, toţi refuză să vorbească despre asta şi încep să-şi imagineze cum va arăta viaţa lor în viitor. Prezentul e mult prea dur şi greu de suportat, deci nu merită menţionat. Cosmosul aduce aici o stare emoțională de disconfort, dublată de o adiere rece de neliniște, practic atmosfera casei Prozorov.

C.R.: Ce urmează pentru regizoarea Irina Moscu?

I.M.: O veste bună a fost, în primul rând, faptul că Teatrul Naţional din Târgu Mureş va prelua în repertoriul său spectacolul Trei surori după A.P. Cehov. În primăvara lui 2023 voi începe un proiect la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, un proiect în parteneriat cu mai multe teatre şi instituţii europene printre care Piccolo Teatro di Milano şi Toneelhuis din Antwerp, Belgia. Acum documentez şi scriu pentru două noi proiecte cu care sunt în discuţii, dar rămâne de văzut când şi cum se vor materializa.