Lumea se răstoarnă. Doar pentru o vreme…

Ștefan Mihai

Dacă e vorba de o comedie de Shakespeare, atunci hai să ne jucăm! Să ne jucăm de-a jocul criticilor care găseau în Sonetele și piesele bardului minimum trei niveluri de interpretare: mai întâi, cel denotativ. Apoi, alte două, contrastante, atrase de polisemia limbii engleze. Unul care antrena limbajul licențios, menit să facă lectura „suculentă”; în sfârșit, un altul, cel pentru căutătorii de bucurii rafinate, care se dedulceau cu mesajele intelectuale sau metafizice. Aceeași sintagmă putea trimite în toate cele trei direcții.

Mihaela Velicu și Ștefan Mihai

În timp ce spectatorii își ocupă locurile la Teatrul de Stat din Constanța, la A douăsprezecea noapte, în regia lui Andrei Șerban și a Danielei Dima, două interprete, în costume cu tușă egipteană, fac mișcări lente, repetitive, în oglindă. Reluarea acestora, iar și iar, incumbă un plan atemporal, un pattern repetat la nesfârșit în... (să-i zicem așa, în joacă) supratimp. Elemente subtile, cum ar fi costumul alb, vaporos, de influență indiană, al preotului care, spre final, îi va căsători pe tineri, induc un halou transtemporal, universal, numai bun pentru acei căutători de răsfățuri intelectuale pe care îi aminteam. Costumele (cel amintit este o citare, peste trei decenii, după cum am aflat „pe surse”, a unuia din Trilogia antică) și spațiile imaginate de Carmencita Brojboiu, cu tușe eterogene, cu referiri la orizonturi culturale consacrate, ba o geometrie de grădină zen, ba o voaletă fără vârstă, ba niște ochelari de soare fancy, adăpostite sub umbrela comediei zvăpăiate, plus mixul de dansuri și muzici, contribuie la nota aceleiași universalități.

Cătălin Bucur și Emilian Oprea

Ei, dar A douăsprezecea noapte rămâne o comedie cu tot tacâmul clasic de la Plaut și Terențiu citire: qui pro quo, gemeni confundați în urma naufragiului, de unde rezultă situații care mai de care mai năstrușnice, apoi, mult așteptata devoalare ce produce finalul fericit. Iar Andrei Șerban știe să facă comedii. Și, mai ales, știe să le aducă pe gustul publicului de azi folosindu-se de marotele epocii noastre. Cine e cine? Identitățile alunecă dintr-una în alta, genul, o etichetă de mult depășită, se dovedește mai mult decât fluid în fiecare scenă, iar plăcerea erotică se reface în toate combinațiile posibile atunci când opoziția masculin/feminin a fost anulată. Dragostea sau atracția abolesc genurile. Naufragiata se travestește în eunuc. Un sărut între salvatorul Antonio (Iulian Enache) și salvatul Sebastian, plus privirea pofticioasă cu care cel dintâi îl urmărește pe tânăr, contesa Olivia ce cade în mrejele unei femei pe care îl crede bărbat, simpatia celor două fete finalizată, de asemenea, într-un sărut... totul se petrece sub încăpătoarea umbrelă a confuziei identităților. Ce replică mai adevărată decât „Tu ești ea. Eu sunt el”? Shakespeare se dovedește, ca întotdeauna, „contemporanul nostru”. Iar regizorul de patrimoniu se dovedește, încă o dată, permeabil la tendințele zilei. Iar ceea ce face ca spectacolul tăiat în scene scurte să fie o adevărată plăcere este ritmul demențial, alert, mai ceva ca spuma de șampanie.

Andrei Bibire și Alina Manțu

Cum altfel, dacă e vorba de plăcere? Montarea de la Constanța se deschide sub semnul hedonistului Orsino îmbrăcat opulent, în culori vii (costumele imaginate de Carmencita Brojboiu, pline de elemente care amuză, ca și machiajele sofisticate rămân un deliciu pe tot parcursul spectacolului). Îndrăgostit de dragoste, de muzică, de dans, cu alte cuvinte, de principiu, dar... pentru ca toate să se circumscrie unui singur nume..., de Olivia, ducele Orsino rămâne unul dintre personajele misterioase din spectacol, mai ales datorită interpretării subtile a lui Andrei Bibere. Cu inimioara pictată pe față, actorul, cu voce bună, cu dicție de lăudat, cu remarcabilă prezență de scenă, sugerează o transă demnă de Caligula. Dar ambiguitatea cultivată de acesta între emfaza din propoziții ca „Atât de plină de fantezie e dorința...” și distanța de la care le arată cu degetul, râzând subliminal de exagerare, învăluie idealurile eterate cu un halou comic. Nu aceeași ambiguitate se citește în interpretarea Cristianei Luca în Cesario, care alege ca personajul să-și exprime fățiș, desigur, pentru public, nicidecum pentru Orsino, atracția irezistibilă față de acesta. Sprintenă și fâșneață, actrița joacă totul la vedere. Îndrăgostită de el/ea (ce distincție obsoletă!) sau când de ea, când de el (Vlad Lință, fratele îndurerat de pierderea surorii și puțin năuc), contesa își păstrează, în interpretarea Mihaelei Velicu, noblețea și aura rafinată. Asta până la momentul răzbunării pe Malvolio, când lumea se răstoarnă. Exact ca pe vremea Saturnaliilor sau, mai adecvat, ca în vremea lui Shakespeare, când A douăsprezecea noapte se juca, după tradiție, în ultima zi de Crăciun, atunci când totul era permis.

Cristiana Luca și Andrei Bibire

De cealaltă parte, celebra garnitură comică shakespeareană, cu personaje care „se înnebunesc după distracție”. Ele au o poftă de viață iremediabilă, fac antren și scornesc toate poznele posibile într-un ritm demențial. Maria (Ecaterina Lupu, plină de farmec, cu voce puternică și o prezență care domină scena), Sir Toby (Liviu Manolache), mahmur haios cu guler elizabetan, Sir Andrew (Cătălin Bucur), îmbrăcat în mult roșu, ba chiar în fustița care vine la pachet cu gesturile feminine aferente, și liantul tuturor, Feste, Nebunul (Ștefan Mihai, actor care își construiește partitura cu numeroase nuanțe, înzestrat pentru toate registrele, plus muzică) trec din situație în situație, pun la cale șotii, se duelează, se curtează, dansează, toate cu o vitalitate de tot dragul.

Cătălin Bucur, Liviu Manolache și Ecaterina Lupu

Și, bineînțeles, Malvolio, cu Emilian Oprea care pare să aibă la degetul mic toate mijloacele comice posibile. De la grimasă la silă, îmbufnare, revoltă și umilință, apoi mândrie revendicativă, toate se regăsesc în interpretarea actorului. Căci Malvolio nu se lasă. Torturat de colegii săi, înnebunit de înjosirea cu program, după cum arată și tichia pe care o poartă la sfârșit, Malvolio se va deghiza în clovn ca să se răzbune „pe toată haita asta”. Cine se dedulcește în decriptări poate urmări traseul psihologic al personajului, extrapolând povestea la nivel etic sau social. Iar acei iubitori de metafizică, pe care îi aminteam la început, pot vedea în explozia pusă la cale de Malvolio, care dinamitează civilizația piatră cu piatră, sfârșitul unui ciclu universal și apariția celui nou. Brahman se trezește din somn pentru a deveni Brahma. Întreaga lume de pe scenă, însoțită de preotul în alb (Florentin Roman, prezență enigmatică), se ridică înceeet-înceeet, apoi Nebunul cântă și viața reîncepe cu aceeași frenezie și plăcere.

Emilian Oprea