Oana Cristea Grigorescu: Te-ai format ca actriță la Universitatea de Arte Târgu-Mureș (UAT). Ce ți-au adus anii de după absolvire în care ai colaborat cu Teatrul Național și Teatrul 74 la Târgu-Mureș, experiența de la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov și până la mutarea la Cluj?
Oana Hodade: Ca o mică introducere, eu am separat mereu munca din teatre de stat de cea din structuri independente. M-am format în mediul independent și am fost angajată o singură dată, pentru șase luni, într-o instituție. Nu vreau să sune ca un statement de mândrie, însă e ceva ce mă reprezintă, statutul de independent. E poate prea mult uneori, fiindcă vine cu multe dezavantaje – lipsa de stabilitate, în primul rând –, dar pentru mine e egal cu libertatea artistică și personală. Nu zic că nu mi-ar plăcea ca lucrurile să fie un pic mai line, dar nu pot sta într-un singur loc pentru prea mult timp și nici nu pot face un singur lucru pentru prea mult timp, simt nevoia de diversitate. Singura constantă e munca, în fiecare zi, chiar și între proiecte. Tot ce consum, fie că e carte, film, muzică, teatru, se subjugă tot muncii, mă inspiră și mă ajută să continui.
Mă bucur, deci, că menționezi Teatru 74, pentru că e locul care a avut o mare influență artistică asupra mea. Avea un aer proaspăt, plin de viață și cu mare deschidere către artiștii tineri. În primul spectacol în care am jucat acolo (Edmond, r. Cristi Juncu, 2006), îi aveam colegi pe Nicu Mihoc, Theo Marton, Serenela Mureșan, Ștefan Roman – actori care ne priveau pe noi, studenții, ca pe egalii lor. M-am simțit acceptată, încurajată și validată, mi-a prins extrem de bine. Cu Edmond am mers mult și în festivaluri, am fost norocoasă să am din prima experiența completă a unei producții de teatru. Și, din nou, norocoasă să fiu primită într-un loc încă de dinainte de a termina facultatea. În anii de studenție, Târgu-Mureșul avea un mediu teatral viu în care circulau idei puternice și spectacole puternice: exista Teatru 74 – un centru cultural efervescent în anii 2000, festivalul Unidrama, programul Underground al teatrului Ariel, dramaturgie nouă și multe spectacole-lectură, Teatrul Studio, Yorick Stúdió, Teatrul Scena. Teatrul Național avea, la rândul lui, pe atunci, un festival de teatru-imagine în care circulau spectacole din țară și din afară. Ca studentă și tânără artistă, toate aceste întâlniri au fost revelatoare și formatoare. Mi-au imprimat nevoia de a fi constant în contact cu mediul artistic și m-am deprins cu un mod de a aborda teatrul: o oarecare lejeritate a procesului, un interes special pentru experiment și plăcerea lucrului care vine din respectul reciproc și din interesul real față de ceilalți artiști implicați. Sunt repere după care mă ghidez în continuare.
N-o să descriu un parcurs cronologic al experiențelor mele în teatru, ci mai degrabă unul legat de locuri. După facultate am fost pentru o scurtă perioadă la Târgoviște, la Teatrul de Copii și Tineret, un colectiv mic format în mare măsură din artiști care terminaseră la UAT. A fost singurul teatru care făcea angajări în vara în care am terminat noi facultatea, în 2008, ne-am dus. Am jucat într-un singur spectacol acolo, Welcome to Romania, o distopie scrisă și regizată de Theo Herghelegiu. Colaborarea cu Teatrul Dramatic din Brașov a fost bună și a venit la un moment potrivit. Am jucat în trei spectacole cu viață destul de lungă, într-o perioadă bună a teatrului. N-am avut nici un impuls, însă, să mă mut cu totul acolo, deși orașul îmi place mult de tot. În cei patru sau cinci ani de drumuri între Tîrgu-Mureș și Brașov am avut timp să mă gândesc la ce fac, la cum mă raportez la teatru, ce e relevant pentru mine, unde mă regăsesc, unde simt să mă investesc.
Iar la Târgu-Mureș sunt trei puncte care pulsează când mă uit în spate. Teatru 74, Teatrul Ariel și Teatrul Național. La 74 am stat câțiva ani buni și am învățat să fac de toate, pe lângă actorie: producție, comunicare, administrație, curățenie. La Teatrul Ariel, directorul Gabi Cadariu m-a primit pentru două proiecte foarte speciale. Unul a fost Povești politically correct din Pădurea Codru Verde, un spectacol pentru care am dramatizat câteva dintre poveștile clasice pentru copii rescrise de James Finn Garner. M-a interesat mereu potențialul performativ al literaturii și felurile în care poate fi adusă pe scenă. Cu Ovidiu Caița, regizorul spectacolului, și cu actorii teatrului am adus la scenă păpuși din arhivă, cele care jucaseră în montările mai vechi ale poveștilor clasice pe care le tratam și noi, iar eu conduceam spectatorii pe firul poveștii, ca într-un soi de show de stand-up. Era gândit pentru publicul adult, deși cred că și copiii s-ar fi amuzat să vadă păpușile participând la un protest spontan pentru salvarea naturii. Al doilea proiect e librăria GOG, pe care am înființat-o și gestionat-o pentru vreo doi ani împreună cu actrița Mela Mihai. Era o dorință comună pentru noi și Gabi de a avea în noul sediu al Teatrului Ariel și un spațiu cu cărți și evenimente – lansări de carte, discuții cu artiști, lecturi pentru copii. Ne-am aventurat fără să avem realmente habar de ce facem, din pură pasiune și dorință, și a fost grozav cât a funcționat.
Iar la Teatrul Național am lucrat puțin. Mi-ar fi plăcut atunci să intru în colectiv, era un loc în care îmi doream să fiu, dar am mai degrabă amintiri despre casting-uri eșuate și proiecte ratate. E un loc simbolic pentru mine. Cunosc trupa, cunosc scaunele din sală, catifeaua roasă, arhitectura clădirii și am cu mine senzațiile primei dăți când am intrat în scenă din spatele ei, pe coridoare, la cabine. Și acum mă sfiesc când ajung pe acolo, îmi provoacă foarte multă emoție.
O.C.G: Te-am regăsit la Reactor în 2014 ca actriță în spectacolul 9 din 10 (dramaturgia: Ana Cucu-Popescu, regia: Leta Popescu, distribuția: Oana Hodade, Oana Mardare, Doru Taloș/ Lucia Mărneanu, n.n.). De aici începe colaborarea cu Reactor de Creație și Experiment Cluj, în paralel cu colaborarea cu Fabrica de Pensule și Festivalul Temps d'Images, o poartă spre perfromance-ul european, la vremea lui. Cum ai caracteriza evoluția ta ca artist în aceste spații?
O.H.: 2014 a fost primul an de Reactor, mi s-a părut incitant să mă alătur unui loc care pornește de la zero, care își inventează un mod de a face teatru din mers. M-am mutat la Cluj fără să mă gândesc prea mult. 9 din 10 l-am jucat mult la Cluj și în țară. E un spectacol cu o energie foarte bună, ne-am distrat creându-l și ne-a apropiat foarte tare pe mine, Lucia, Oana și Leta. E un spectacol cu care am și călătorit mult. A fost printre primele producții de la Reactor, era eliberator să lucrăm de la firul ierbii, cu toate posibilitățile deschise. Sunt foarte multe zone de explorare artistică pe care le-a deschis în mine acel spectacol, de la construcția dramaturgică, tipul de actorie și prezență scenică, mixul dintre personal-real-ficțional, la elemente de performance și relația directă cu publicul. În 2017, la aniversarea a trei ani a spectacolului, am făcut un fel de mash-up cu toți cei patru actori (Doru a venit după un an în distribuție în locul Luciei), l-am jucat pentru ultima oară, iar eu am luat o pauză. Am decis să nu mă mai implic în alte proiecte de teatru, simțeam că nu mă regăsesc total în actorie, în formă clasică, în ideea de personaj, în convenție. Îmi plăceau repetițiile, procesul, cercetarea, dar nu mă simțeam bine cu rigiditatea formei spectacolelor. Nu știam unde și cum să integrez în spectacole experiențele mele noi și nici cum sau cu ce să continui. Mi s-a părut fair pentru mine să zic stop și eram convinsă că e o decizie asupra căreia n-o să mă mai întorc. M-am concentrat pe proiecte editoriale și proiecte personale solo.
Îmi plac mult călătoriile și ce ni se dezvăluie când luăm distanță de la ce știm. Vreo doi ani n-am mai văzut spectacole, m-am dus doar la filme și în galerii de artă. Aveam nevoie să mă așez în ceea ce fac, să-mi asum munca pe care o fac, să găsesc bucuria și plăcerea, dar nu știam cum și mă chinuia destul de tare. În timp au apărut niște întrebări care m-au ajutat să decantez: unde simt să-mi pun energia? Pot să fac asta? Are sens pentru mine să fac asta, acum? E ceva ce aș ști să tratez mai degrabă peste cinci ani? Unde e forța mea, care e perspectiva mea unică din care pot să contribui la grupurile de care aparțin?
Și apoi, într-un mod brut și visceral, a revenit dorința de a lucra și i-am dat curs, dar cu un gând clar: ca tot ceea ce fac să fie mai responsabil, mai asumat și mai în contact cu sensibilitatea și gustul meu artistic. E o schimbare de perspectivă foarte subtilă și cred că a fost nevoie de un parcurs anevoios ca această schimbare să se producă. Din 2019 încoace am avut parte doar de proiecte bune, diverse, care m-au provocat să intru cu curaj în zone adiacente actoriei. Îi sunt recunoscătoare Clujului pentru toate întâlnirile care m-au adus în punctul în care sunt astăzi. Reactor și Fabrica de Pensule sunt locuri alături de care m-am maturizat, lent. Sunt curioasă ce-o să urmeze, de aproape un an nu mai locuiesc la Cluj.
O.C.G.: Două momente de largă vizibilitate ți-au adus recunoaștere profesonală până în 2022: premiul de interpretare de grup la Gala Hop 2009 și selecția în Zece pentru film la TIFF 2020. Ce au schimbat acestea în traseul tău profesional?
O.H.: Chiar cred că stau sub o stea norocoasă! La Gala HOP ne-am dus cu un spectacol regizat de Adi Iclenzan (Merge de Neil laBute), alături de colegul meu Ciprian Mistreanu. Cu Adi lucrasem mult în facultate, la mai toate examenele lui de regie. Ne știam destul de bine deja la momentul în care am făcut spectacolul; el încerca lucruri noi, noi încercam să abordăm actoria intimă, concentrată pe microreacții și detalii. Eram fascinați și total imersați în stilul de joc de la Teatru 74, cu publicul foarte aproape. Și, deși pregăteam spectacolul pentru preselecția la Gală, miza noastră era procesul, căutarea autentică a unui limbaj propriu. Ne-am bucurat mult de repetiții și cred că toți am simțit că e bine ce facem, că e o abordare bună. Cert e că am trecut de preselecție, am ajuns la HOP și am primit premiul pentru spectacol de grup, deși îmi aduc aminte un comentariu răutăcios de atunci, că spectacolul nostru era cel mai puțin prost din competiție. Dar întotdeauna e așa când ieși primul, nu? Știu să nu iau premiile altfel decât ca pe o conjunctură care, în cazul fericit, îți deschide calea către noi proiecte în care ești primit cu ceva mai multă credibilitate. Nouă ni s-a întâmplat ca spectacolul să fie preluat de Teatrul Dramatic de la Brașov și l-am jucat mult. Nu se întâmplă asta prea des pentru artiștii la început de drum. Iar pentru mine au urmat încă două proiecte acolo.
Iar 10 pentru film… A fost ca atunci când cineva pe care îl admiri în secret te invită în oraș. Ador filmul, nu e nimic care să se compare cu senzația filmului în sala de cinema, și sunt un mare fan TIFF încă de dinainte să locuiesc la Cluj. Urmăresc în festival mai ales producțiile românești, mă bucur că de la an la an se diversifică tematicile și mai ales calitatea filmelor. Din păcate, fiindcă s-a nimerit să fim în primele luni de pandemie, restricțiile nu ne-au permis prea multe. 2020 a fost anul în care nu s-au făcut nici scurtmetrajele cu actorii de la 10 pentru film și nici faimoasele petreceri TIFF. Dar m-am bucurat în fiecare secundă să fiu acolo, de întâlniri, de discuții, de atenție. Și apoi, a plecat cum a venit și... gata.
În vara asta am lucrat la un lung-metraj, e în curs de finalizare. Am avut un rol mic, dar am avut un partener foarte bun și, deși majoritatea echipei a fost la primul film, m-au uluit profesionalismul, rigoarea, atmosfera bună și dedicarea tuturor. E o experiență extrem de intensă, condensată, care cere un tip de concentrare și implicare cu care nu m-am mai întâlnit. Mi-a plăcut foarte tare. Îmi doresc să se repete, dar am senzația că locuind altundeva decât în București șansele de a face film scad major. Aș vrea să îmi infirme cineva perspectiva asta!
O.C.G: Creația de scenă în sens larg e preocuparea ta din ultimii cinci ani, favorizată și de munca de echipă cu diverse colective independente. Te-ai implicat în dramaturgie, publicații, sound design și peisaj sonor etc., în principal, dar și în intervenții performative multidisciplinare. Care sunt jaloanele acestei perioade?
O.H.: Când m-am mutat la Cluj în 2014, încă nu eram instalată undeva, dormeam pe canapeaua unui amic care lucra cu Festivalul Temps d’Images. Fabrica de Pensule era într-un punct de maxim și știam că se întâmplă numai lucruri bune acolo. Am cunoscut-o pe Miki Braniște care foarte rapid mi-a găsit un loc în echipa festivalului. Și-apoi am rămas să lucrez la Fabrica de Pensule timp de trei ani. Era un mediu cultural eclectic care pur și simplu m-a pus pe altă schemă de a fi, iar spectacolele din Temps d’Images, evenimentele de la Fabrică și discuțiile din jurul lor mi-au deschis mintea în privința artelor vizuale și performative contemporane. Mi-e foarte dor de oamenii și atmosfera de la Fabrică, simt că mi-au schimbat viața.
O întâlnire importantă a fost cu artiștii polonezi Magda și Ludomir Franczak, cu care am lucrat pentru Lexicon imaginar al Clujului, o lucrare comisionată de festival și prezentată sub forma unei cărți performative care amestecă realitatea istorică cu ficțiunea. Mi-a plăcut extrem de mult să sprijin producția acestui proiect și în special a cărții care, în sine, e un obiect deosebit. Lucrez de-atunci constant la proiecte editoriale. Țin extrem de mult la toate, în mod special la An Almost Political Diary, cartea de autor a Luciei Mărneanu.
Un alt moment important de la Cluj a fost spectacolul Ghinga, după O întâlnire cu cititorii, povestirea lui Dan Coman. Era haosul de pe lume acolo: o serbare, zece copii, multă poezie contemporană, șase actori, doi dansatori, trei regizoare, o dramatizare la patru mâini (eu și Valeriu Cuc). Am produs spectacolul din partea Asociației Reciproca, mi-a plăcut mult de tot.
Spectacolele de dans, performance-urile și întâlnirile cu artiștii de la CNDB, care veneau des în rezidențe la Cluj (sala RAP de la Fabrică era un fel de centru local al CNDB) și mai ales discuțiile cu Miki Braniște m-au apropiat de performativitate. Colectiv A pornise #FMR, o serie de laboratoare de performance deschise oricui la care am și coordonat întâlnirile timp de vreo doi ani.
O altă întâlnire, ceva mai specială, e cea cu o arhivă de fotografie pe care am găsit-o întâmplător la piața de vechituri din Cluj. Sunt peste 250 de negative ale unei familii anonime care au devenit subiectul unei cercetări artistice multidisciplinare. Până acum există o instalație audio-vizuală, o carte (Viața și moartea lui Janus Stuck, rezidența Artists Rooms, 2020, n.n.), o piesă de teatru (Scene din viața familiei Stuck, Premiul Cea mai bună piesă românească a anului 2021 la Gala UNITER, n.n.) și două spectacole lectură în jurul acestei familii numite fictiv Stuck.
Un workshop de scriere pentru spectacole radiofonice din Bulgaria m-a făcut să mă îndrăgostesc total de complexitatea artei sonore. A fost prima dată când am ascultat la căști ce prinde un recorder bun; sunt atât de multe straturi de sunet care ajung la noi fără să ne dăm seama. M-a lăsat mută. M-am întors acasă cu schimbarea asta totală de perspectivă, fără să știu ce să fac cu ea. Dar am devenit mai atentă la ce aud și am început să înregistrez tot felul de sunete sau ambianțe care mi se păreau interesante.
La Baladele memoriei (Baladele memoriei, 2019 și Interior-lumină, 2021, producții Reactor de Creație și Experiment, n.n.), am avut ocazia să lucrez cu sunetul în mod conștient, eu și Doru Taloș manevrăm live sunete de pe magnetofoane, radiouri, picupuri, casetofoane. La Interior-lumină, Mihai Păcurar mi-a dat un mic sintetizator analog, o pedală loop și libertate totală în a crea sunetul pentru spectacol. Cu fiecare spectacol, de când m-am întors la a face teatru, am tot împins limita a ce vreau să experimentez tot mai departe. Ambele sunt creații colective la care procesul de lucru a fost foarte deschis în privința asta.
Și la (In)corect mi-a plăcut mult să asamblez atmosfera Deltei Dunării din peisaje sonore înregistrate, fără să știu cum sună Delta în mod real. M-a interesat mai degrabă să traduc prin intermediul sunetului straturile afective ale spectacolului, să compun un fel de scenografie sonoră. Am o relație puternică cu muzica și sunt atentă la ritmul unui text, al unui spectacol, la nuanțele lui emoționale. Anul acesta am compus muzica pentru Sclavi (Teatrul „Matei Vișniec” Suceava) și Vrabia (Teatrul „Fani Tardini” Galați) și o să mai urmeze și altele. N-am o pregătire formală în compoziție, sunt autodidactă, și asta îmi dă libertate maximă.
Iar cea mai recentă e întâlnirea cu Vlaicu Golcea, care a venit într-un moment foarte bun pentru mine, rezonez cu prospețimea și spiritul Teatrului Postnațional Interfonic. Fac parte din una din cele două producții mai mari ale TPI, Actrițe (r. Mihai Păcurar) și am contribuit la câteva proiecte mai mici ca autoare (Vis real, Ca și cum) și cu vocea (Ouă de aer), (v. https://interfonic.ro/, n.n.).
O.C.G.: Care e filosofia ta ca autor dramatic? Premiul Cea mai bună piesă românească a anului 2021 la Gala UNITER 2022 a confirmat explorarea arhivelor documentare ca metodă de lucru în scrierea textelor noi, dar și în metodologia de lucru a echipelor de spectacol.
O.H.: Nu cred că am avut ocazia să formulez în cuvinte până acum, așa că mulțumesc pentru întrebare. Interesul pentru arhive vine din dorința de a lucra cu ceea ce deja există ca material sensibil. Eu mai degrabă colecționez, asamblez, reasamblez, reinterpretez, recontextualizez. Intersectez și poezie și proză și cred că mă apropii de reciclare ca practică artistică în ceea ce scriu. Îmi creez mici arhive pe un subiect, cu citate, imagini, muzică, articole, link-uri, gânduri pe care apoi le concentrez în cuvinte.
Mă interesează să lucrez cu documentele și istoria într-un mod personal. Atenția mea e îndreptată către micro-istorii, mă interesează viața obișnuită, anonimă, cotidianul, faptele lipsite de eroism, subiectivitatea, întâmplările, relațiile interumane și experiențele, memoria ca depozitar al lor. Scriu rar, lent și în multe etape și cred că ce fac e mai degrabă să compun atmosfere. Mă atrage conceptul de piesă-peisaj al lui Gertrude Stein, să alcătuiesc imagini, să stimulez simțurile și să mut experiența în imaginația spectatorului. Mă interesează să creez o dramaturgie a emoțiilor și senzațiilor, mai mult decât orice. Nu prea țin cont de structuri, îmi place să las loc haosului. Mi-aș dori să pot surprinde porțiuni de realitate și să le redau exact așa cum sunt ele, cu întreaga lor atmosferă, cu întregul context, să te fac să simți că ești acolo cu mine. Să te fac să vezi prin ochii mei.
O.C.G.: Ce te atrage și unde te desparți de metodele de lucru de la Reactor, cu care ai lucrat multe din spectacolele menționate?
O.H.: Laboratorul, timpii lungi alocați proceselor de lucru și libertatea totală pentru forma și conținutul unui spectacol sunt practici pe care le îmbrățișez din toată inima. Sunt un lux pentru ritmul rapid în care producem spectacole și am toată aprecierea pentru Reactor și alți producători care înțeleg să o ia mai încet. Și mi se pare fascinant că, deși de-a lungul anilor au lucrat artiști cu personalități foarte diferite la Reactor, spațiul a reușit să integreze disonanțele în ceva complex și eclectic. Procesul meu de lucru are însă o componentă haotică pe care îmi place s-o las să existe. E important să las loc aleatoriului, să îmi dau voie să mă răzgândesc, să încerc, să schimb ideile, să le combin până când simt că ajung la ceva care e unic și aparține în mod fundamental unui proiect.
O.C.G.: Viitorul, generația „fulg de nea”, provocările ecologiei și urbanismul în marile orașe sunt câteva teme pe care artiștii invitați la Reactor le-au explorat în spectacolele lor. În ce măsură te reprezintă aceste teme?
O.H.: Sunt subiecte care mă preocupă la nivel personal, dar nu întotdeauna la nivel artistic. Pe mine oamenii mă interesează, experiențele umane, relațiile și absența lor, sentimentele și absența lor. Toate acestea pot fi intersectate cu temele prezentului și tratate în raport cu emoționalul, cu afectul, cu umanul, cu capacitatea noastră de a simți, de a ne plimba înainte și înapoi prin narațiunea unitară pe care o formulăm ca fiind memoria noastră. Întrebările majore care mă ghidează sunt ce fel de ființe suntem și de ce facem ceea ce facem.
O.C.G.: Cum vezi traseul tău profesional în următorii ani, pe ce direcții vei merge: dramaturgie, actorie, regie?
O.H.: Vreau să continui cu toate, sunt unelte care mă ajută să mă exprim, nu scopuri în sine. Și nu le văd ca fiind separate, simt că sunt toate integrate în munca mea: o perspectivă a traseului dramaturgic, una a prezenței în scenă, una a raportului privitor-privit și una conceptuală. Vreau să merg mai în profunzimea lucrurilor prin ceea ce fac, să fiu ceva mai bună și mai articulată. Mă interesează să explorez în continuare sunetul și muzica, performance-ul, scrisul. Sunt deschisă la orice vine spre mine. Ca și până acum, mă las ghidată de un radar interior care mă duce înspre alegeri din ce în ce mai surprinzătoare.
O.C.G.: Cum privești mediul teatral românesc, care e deschiderea și interesul pentru artiștii generației tale?
O.H.: M-aș bucura să fie mai multă căldură, deschidere și colaborare între mediul independent și teatrele de stat. E loc și într-o parte și în alta de mai mult curaj. Îi admir pe artiștii mai tineri, mă inspiră. Sunt mult mai asumați și mai responsabili decât am fost noi la vârsta lor. Cred că există deschidere și interes pentru arta generației mele, dar cu siguranță nu există destule contexte – spații, festivaluri, workshopuri, rezidențe. Norocul vine, cu perseverență. N-avem de ales decât să nu renunțăm la ce e important pentru noi.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.