Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr a prilejuit întâlnirea cu unul dintre cele mai bune performance-uri văzute în ultimii ani, Șoptitorii, regie, scenariu, concept Ionuț Caras, o producție Texte bune în locuri nebune. Consistentă în ceea ce privește conceptul și inedită în ceea ce privește mijloacele. Ce poate fi mai ofertant? O experiență senzorială trăită de spectator „pe pielea lui”, de natură să-i trezească atenția și simțurile și să-i împrospăteze receptarea.

Proiectul, cu finanțare europeană, pleacă de la întrebarea cum va arăta misiunea artiștilor în viitor. În contextul mișcării Cancel Culture, când texte clasice sunt interzise, când Shakespeare e alungat din programe, când statui sunt dărâmate, când operele de artă ale renascentiștilor se lovesc de cenzura curatorilor din secolul XXI, regizorul Ionuț Caras imaginează o instalație performativă în care actorii de azi sau din viitor încearcă să salveze textele importante. Unele ce au mărturisit viziunile umaniste ale autorilor asupra viitorului, statement-urile artiștilor sau convingerile pentru care scriitorii au avut de suferit în timpul vieții și, după cum se dovedește – nici posteritatea nu-i cu mult mai dreaptă, ca să-l parafrazez pe unul dintre ei. În noua cenzură, pentru ca literatura lumii să nu se piardă, performerii, cu fețe conspirative, acoperite de machiaj alb, gros, învață pe de rost o colecție de aproximativ optzeci de texte pe care și le spun la ureche, transmițându-le din gură-n gură. Atmosfera aduce cu cea a bibliotecii din Numele trandafirului, unde călugării nu aveau voie nici să râdă, nici să citească, nici să se cultive. Dogma și îndoctrinarea stau la mare preț. Nu e de mirare că simbolul unei astfel de lumi devine pâlnia prin care se transmit, pe șoptite, în mare secret, adevărurile. Și nu e întâmplător că primul gest asumat al unuia dintre actori pare rupt din imaginarul grotesc al tablourilor lui Bosch. Absurdul cenzurii de secol XXI îl reclamă.

La început, în foaierul Teatrului „Luceafărul”, actorii, îmbrăcați toți la fel, într-un gri șters, cu spatele la public, strânși unii în alții, tremură. Odată desprinși din corpul comun, pe fondul unei coloane sonore care va întări stranietatea pe tot parcursul spectacolului, o rețea de pâlnii conspirative se creează mai întâi între performeri, apoi între ei și spectatori. O pâlnie la gura actorului, cealaltă la urechea spectatorului. Prin rețeaua de pâlnii actorul își șoptește textul care nu trebuie să piară. De pildă, un sonet de Shakespeare. Apoi, dinamica se schimbă. Câte doi actori șoptesc, în același timp, texte diferite în urechile unui spectator, de exemplu, un cântec popular și un statement militant despre guvern. De vreme ce cultura cunoaște diferite forme, sincronizarea cu o perioadă presupune o abundență de informații, uneori, contrastante, nu-i așa?

Apoi, în momentul cel mai surprinzător al spectacolului, pe rând, fiecare spectator va fi asaltat de un grup de actori. Noianul de informații, aglomerația de cunoștințe care invadează mintea se simt la propriu, pe corp, prin sutele de pâlnii (așa par, deși sunt numai câteva) lipite pe corpul spectatorului. Experiența senzorială trezește simțurile, dilată atenția și face impactul cu atât mai puternic. Un scurt moment de mișcare va marca trecerea de la experiența individuală la cea de grup. Actorii invadează publicul cu un potop de texte relevante, eteroclite, în română și engleză, de la poveștile biblice la extrase din Republica lui Platon, de la Don Quijote la versurile lui Tristan Tzara. „Pe dinăuntru suntem biblioteci întregi”, va suna unul dintre citate. În ceea ce privește breasla teatrului, avertismentul îi aparține regizorului Alvis Hermanis: „Dacă corectitudinea politică intră în teatru, atunci putem să-l închidem”.

 

Sfârșitul, circular, va găsi din nou toți actorii strânși la un loc, cu capul în jos, într-o poziție ce exprimă deopotrivă atmosfera conspirativă, dar și cea de respect față de marea cultură a lumii, aceea care ne formează mintea, care ne produce cele mai mari delectări și care ajută specia să evolueze. Nobil prin mesajul umanist, care nu poate decât să sensibilizeze orice iubitor al culturii, indiferent de domeniul sau de arta preferată, surprinzător prin asocierea dintre temă și expunerea individuală, sonoră și tactilă, pe care o prilejuiește, prin gradul de imersiune al publicului, performance-ul Șoptitorii se înscrie în lista experiențelor teatrale care merită, cu vârf și îndesat, văzute și trăite.

ȘOPTITORII

Regie, scenariu, concept: Ionuț Caras

Costume, lume obiectuală: Zsófia Gábor

Imagine, montaj: Raul Stan, Vlad Braga

Sound: Radu Dogaru

Grafică: Mircea Ioan Pop

Distribuție: Salomeea Rusu, Christian Har, Francesca Fülop, Ștefan Liță, Alexandra Cheroiu, Dragoș Ioniță, Sabina Lazăr, Robert Ioan, Sara Pongrac, Adelin Tudorache