Pentru teatrul de mâine. Festivalul Național de Teatru, ediția XXXII

La vremuri noi, cu o echipă curatorială nouă (Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari), Festivalul Național de Teatru a avut o față cu totul nouă. Și o altă anvergură. Mulându-se pe ultimele abordări teatrale, pe dinamica fenomenului, nu de acum douăzeci de ani, nu de ieri, ci de azi, s-a agățat bine de realitate, cu dinții și cu unghiile teatrale (unde dinții și unghiile reprezintă problematica și expresiile discursului dramatic). S-a ancorat în prezent, în preocupările epocii, prin spectacole ca Waste! de Gianina Cărbunariu, de la Schauspiel din Stuttgart sau Nu mai ține linia ocupată de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr, de la Teatrul Național din Cluj și în noile modalități de a le exprima, ca în istalațiile Actrițe. Adică scuze că te ating de Mihai Păcurar sau Nota de trecere de Agata M. Skrzypek, instalație cinetico-sculptural sonoră, regie și sound design Vlaicu Golecea, ambele coproducții Teatrul Postnațional Interfonic și Institutul Polonez, ca să dau doar câteva exemple. S-a aplecat asupra diversității de platforme de comunicare prin care artiștii de azi își transmit mesajul vizând publicul tânăr ce trebuie atras, antrenat, format și fidelizat pentru viitor. Cum să o faci altfel decât vorbindu-i pe limba lui, una de neconceput în lipsa extensiilor tehnologice?

Waste! de Gianina Cărbunariu, Schauspiel Stuttgart

Foto: Björn Klein

Capodopera, spectacolele-eveniment au fost date jos de pe piedestal – nu de alta, dar nici nu prea mai există –, în favoarea formelor fluide, interdisciplinare, pe care le cultivă creatorii de azi. Selecția lor în festival reprezintă atât un plus cât și o dovadă de adecvare la epocă. Personal, după un festival atât de dens, rămân cu marea neîmplinire de a nu fi asistat la toate instalațiile și spectacolele pe care mi le-aș fi dorit, în condițiile în care nu a fost zi în care să nu fi văzut măcar două producții. Teatru VR, cu o lume hibrid, cu amestecul de realitate ficțională și lume virtuală din Turnul # următorul nivel de Ionuț Sociu, Alexandru Mihăescu și Teatrul Basca, regia Alexandru Mihăescu, coproducție Teatrul Basca și StageOn, instalații performative, spectacole dezvoltate pe diferite aplicații, ca The Walks de Rimini Protokoll, coproducție Rimini Protokoll și creart/ Teatrelli, sau auto-performance-ul Worker of the Year de Tudor Ganea, concept Ioana Păun și Flavia Giurgiu, coproducție Arcub și Centrul Cultural Clujean, toate au propus registre experimentale adaptate la preocupările publicului nou, la obișnuința sa de a lua contact prin media cu fenomenele din lumea noastră. Desigur, există și rezerve ce țin de adecvarea în masă la temele și mijloacele din trend ale anului – dacă vorbim de abuz, facem toți spectacole despre abuz, dacă recurgem la abordarea feministă, condamnăm obiectificarea corpului femeii sluțind cât se poate actrițele de pe scenă sau din filmare –, dar acestea, oricât ar descuraja publicul care vrea să se întâlnească cu alt tip de adevăr la teatru, nu micșorează cu nimic necesitatea prezenței unor astfel de experimente în FNT. Poate că instalațiile propuse nu au fost tocmai capodopere – un termen pe care noua generație îmi pare că îl plasează mai degrabă în desuetitudine –, dar cu siguranță tipul de adresabilitate, formele experimentate în ele, fie că sunt video (Mihai Păcurar), fie că sunt sonore (Vlaicu Golcea), fie că sunt aplicații pe mobil, vor constitui baza pentru un alt fel de discurs teatral, cel al viitorului apropiat. Iar asta este ceea ce contează. Deschiderea festivalului pentru ceea ce se întâmplă nou în teatru, pentru mobilitatea și diversitatea fenomenului trebuie salutată.

Turnul # următorul nivel, Teatrul Basca și StageOn

Foto: Adi Danciu

Apoi, formele amintite își manifestă aderența la realitate și din punct de vedere tematic, prin preocupările și problemele care stârnesc indignări globale, abuzurile și hărțuirea femeilor, incoerența legislativă, manifestarea primitivă a puterii în mediul universitar, toate, cum spuneam, în trend anul acesta. Sau, cu o altă perspectivă, artiștii abordează probleme structurale, sistemice, care țin de lipsa de viziune a celor ce fac sau, mai degrabă, nu fac politicile culturale. Și care au consecințe grave. Exemplul cel mai bun a fost documentarul instalației performative Omission Possible, realizat în 2022 de austriecii de la Mutual Loop (Martina Tritthart și Holger Lang), împreună cu nouăsprezece artiști români și internaționali, în colaborare cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti și Forumul Cultural Austriac. Filmate în Sala Omnia, spațiul alocat CNDB cu promisiunea că va fi refăcut și dotat pentru spectacole, imaginile de la fața locului au dovedit că proiectul mai are mult până la finalizare. Un periplu descurajant în spațiul, oricum, de tristă amintire, Sala Omnia fiind cea în care Ceaușescu își ținea congresele cu directive și aplaudaci, condamnat azi să se degradeze. Interviurile cu coregrafii și cu membrii echipei lasă să se întrevadă cum se relaționează cu comunismul, dar și cu prezentul instabil, cum se poziționează față de ambientul respectiv, cum își propun să-l redimensioneze fizic și simbolic.

Omission Possible, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti și Forumul Cultural Austriac

Foto: Mutual Loop

Recunosc că inițial am avut o oarecare rezervă față de existența unui amplu modul educativ în FNT. De ce, dacă toată lumea din artă se plânge de bugetul firav, să nu alocăm cât de mult se poate artisticului, câtă vreme el este acela care trebuie prezentat și celebrat în Festivalul Național de Teatru? Dar amploarea modulului, felul în care a fost conceput, faptul că prin el FNT a făcut primul pas către publicul de mâine, azi în licee sau facultăți, au fost alte bunuri câștigate de festival. Atelierele de scriere dramatică sau de critică teatrală, numărul semnificativ de spectacole studențești, conferințele pe teme de interes de la Arcub au contat în demonstrația că tinerii profesioniști nu trebuie să se simtă excluși pentru că – oricât de rău ar suna acest clișeu –, de ei depinde viitorul artei de care suntem atât de legați. Îi avem cum îi formăm, cum ne îngrijim de ei, cum le asigurăm condițiile să evolueze. Mai mult, de vreme ce ecuația presupune două dimensiuni, profesioniștii teatrului și publicul, faptul că FNT și-a trimis ambasadorii în școli, că actorii le-au întins elevilor punți spre cultură pentru a face dovada pe viu a bucuriei pe care le pot oferi literatura și teatrul rămâne un act de responsabilitate atât față de breaslă cât și față de generațiile viitoare.

The Walks de Rimini Protokoll, coproducție Rimini Protokoll și creart/ Teatrelli

Foto: Bogdan Botofei