Ori de câte ori un senior se plânge că nu mai avem actori ca aceia din generația de aur, primul contraexemplu care îmi vine în minte este Elena Popa. Are profunzimea marilor actori, are intensitate, are gravitate. În plus, are și eleganța marilor actrițe. Întreaga scenă se încheagă în jurul ei. Oriunde s-ar afla Elena Popa, ochii spectatorului o caută. Privirea actriței ascunde lumi întregi, straturi peste straturi... peste straturi. În prezența ei, lumea devine mai plină și mai cu sens. Azi, când arta adesea se rezumă mai degrabă la un produs de consum decât la o experiență revelatoare, un spectacol care o are ca protagonistă pe Elena Popa rămâne un privilegiu. Iar în Nora 2. Casa păpușii de Lucas Hnath, în regia Andreei Vulpe, de la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, Elena Popa strălucește la adevărata ei valoare.

A învins. E frumoasă, e elegantă, e creativă, e stăpână pe ea. În plus, e superrelaxată. Autorul american Lucas Hnath scrie un text despre Nora, celebrul personaj al lui Ibsen, a cărui premieră a avut loc în 2017. Cum observa critica anglo-saxonă, la aceeași ușă pe care Nora o închidea la sfârșitul piesei lui Ibsen va bate după cincisprezece ani în piesa lui Lucas Hnath. Feminism, libertate versus responsabilitate, rolurile de gen în societatea patriarhală și în cea modernă constituie paradigma pe care își construiește textul în chip de dezbatere cu pro și contra. Pesemne că și spectacolul de la Teatrul „Andrei Mureșanu” ar fi devenit o înșiruire de argumente pro și contra, simplă defilare de concepte, fără căldură, fără umanitate, fără ca fiecare situație și replică să fie motivate de un întreg parcurs presimțit în spatele lor, dacă regia nu ar fi fost semnată de Andreea Vulpe. Dar sub bagheta ei niciun cuvânt nu este lăsat la voia întâmplării. Un mănunchi de trăiri, de relații, de încontrări oferă fundalul bine garnisit din care răsare o replică. Sau o atitudine. Sau doar o privire. Niciun cuvânt nu e gol, nu e spus pe deasupra, fără să conțină o încărcătură infinită în spate.

A învins. E frumoasă, e elegantă, e creativă, e stăpână pe ea. În plus, e superrelaxată. Autorul american Lucas Hnath scrie un text despre Nora, celebrul personaj al lui Ibsen, a cărui premieră a avut loc în 2017. Cum observa critica anglo-saxonă, la aceeași ușă pe care Nora o închidea la sfârșitul piesei lui Ibsen va bate după cincisprezece ani în piesa lui Lucas Hnath. Feminism, libertate versus responsabilitate, rolurile de gen în societatea patriarhală și în cea modernă constituie paradigma pe care își construiește textul în chip de dezbatere cu pro și contra. Pesemne că și spectacolul de la Teatrul „Andrei Mureșanu” ar fi devenit o înșiruire de argumente pro și contra, simplă defilare de concepte, fără căldură, fără umanitate, fără ca fiecare situație și replică să fie motivate de un întreg parcurs presimțit în spatele lor, dacă regia nu ar fi fost semnată de Andreea Vulpe. Dar sub bagheta ei niciun cuvânt nu este lăsat la voia întâmplării. Un mănunchi de trăiri, de relații, de încontrări oferă fundalul bine garnisit din care răsare o replică. Sau o atitudine. Sau doar o privire. Niciun cuvânt nu e gol, nu e spus pe deasupra, fără să conțină o încărcătură infinită în spate.

Ca femeie divorțată, după cum se considera, până a aflat că Torvald nu făcuse niciun demers legal în acest sens, Nora s-a împlinit pe toate planurile. Scrie sub pseudonim romane feministe de succes, semnează contracte și, nu în ultimul rând, se laudă cu o serie de iubiți. Asertivă, dar relaxată, se va întoarce la vechea casă în haină albă, lungă, elegantă pentru a pleda în favoarea statutului nemarital. Femeile care nu sunt fericite în căsnicie ar trebui să o abandoneze, consideră Nora cea eliberată de prejudecăți. De ce căsătoria trebuie să se rezume la un singur om pentru tot restul vieții?Oamenii se schimbă și partenerii rămân blocați într-o formă căreia îi dispare fondul. Mai mult, căsătoria îl schimbă pe om în rău.

 

În funcție de aserțiunile femeii moderne în privința căsătoriei se vor poziționa toate celelalte personaje: bătrâna doică, cea care a crescut-o pe Nora și pe copiii ei, după ce ea i-a abandonat, Torvald și fiica cea mare, Emmy. Fiecare va contraargumenta din altă ipostază. Una tradițională, ca a doicii ce invocă biserica, părinții, liderii pentru care „căsătoria este bună”. Să ai mai mulți soți, după cum pledează Nora, este „contra naturii”. O bătrână plină de prejudecăți!, ar considera omul modern. Doar că lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. Bătrâna rigidă în opinii, care vorbește mult și se plânge de durerile de stomac este aceea care s-a sacrificat ca să-i crească copiii. Nu întâmplător, Nora s-a împlinit ca femeie și pentru că doica și-a asumat responsabilitățile ei materne. Nu întâmplător, bătrâna empatizează cu Torvald, purtându-i lui de grijă, convinsă că are mai multă nevoie de compasiune decât femeia împlinită din fața ei. Nu întâmplător, va refuza oferta imobiliar-financiară a Norei în schimbul mărturiei mincinoase care ar ajuta-o pe scriitoare la divorț, respectiv la rezolvarea problemelor legale. Pentru bătrână (Mona Codreanu, calmă, înțeleaptă, lăsând impresia că doica interpretată de ea înțelege mult mai multe decât spune), Torvald și copiii constituie realitatea, și nu doar o amintire dureroasă. De aceea va insista ca Nora să-i întâlnească în ciuda obstinației acesteia și a temerii că îi va dezechilibra emoțional.

Pentru femeia liberă și împlinită, maternitatea și abandonul copiilor rămân un hău emoțional dureros. Puținele cuvinte pe care le spune Nora despre copii, despre cadourile pe care le lua pentru ei, fără ca apoi să îndrăznească să le trimită, fac palpabilă suferința mamei: intensă, conținută, dar aproape gata de implozie în interpretarea Elenei Popa. Libertatea de a-și face cariera, de a duce o viață cu opțiuni și împliniri diverse a însemnat extirparea tragică a instinctului matern. Iar răul făcut celor pe care i-a lăsat în urmă nu poate fi măsurat, deși Emmy, fata cea mare, parează. „Salut, sunt Emmy, fiica ta. Îmi pare bine să te cunosc”, i se prezintă mamei, în aparență, fără urmă de resentiment. Solară, calmă, cu un zâmbet radios pe față, Mădălina Mușat face minuni în acest rol. În jurul ei par să se formeze vălătuci de bucurie. În disputa căsătorie – viață liberă, paradoxal, fiica femeii de carieră va face alte alegeri. Cele două se situează pe poziții ireversibil opuse. Dacă feminista Nora are o atitudine proactivă („Asta-i șansa mea să schimb regulile. Lumea nu o să fie, peste douăzeci-treizeci de ani, mai bună dacă eu nu o fac să fie”), fiica, deloc deranjată de statutul de proprietate a unui bărbat, râvnește la o viață trăită împreună cu iubitul său. Abandonată de mamă, aflată la începutul vieții de adult, îndrăgostită, logodită, Emmy are toate motivele să respingă, cel puțin, în acest punct al existenței, modelul feminist-revanșard al Norei.

Dar măsura disputei de gen va fi între cei doi poli, feminin – masculin, Nora – Torvald. Din nou, meritul regiei este că menține echilibrul până în ultimul moment, fără ca vreunul dintre cei doi oponenți să aibă câștig de cauză. În rolul lui Torvald îl descoperim pe Sebastian Marina într-un alt tip de personaj decât cele cu care ne-a obișnuit, masculul puternic, plin de vitalitate. O surpriză extrem de plăcută această nouă partitură a lui Sebastian Marina într-un personaj sensibil, ghemuit interior, ale cărui răni după plecarea Norei nu s-au cicatrizat nici după cincisprezece ani. Șocat de apariția sa, întreaga durere i se reactivează când o vede. În redingota sa gri, cu ceas de buzunar, nesigur, blocat în trecut, Torvald este încă un ghem de resentimente. Nici măcar nu se poate uita la relaxata Nora. „Condescendent, constipat, moartea pasiunii”, își va caracteriza ea fostul soț, pentru că, după cum își amintește Torvald, „amândoi am învățat să ne rănim”. Pozițiile lor în privința căsătoriei par, din nou, ireconciliabile. Dacă feminista Nora pledează pentru libertate și pentru abandonarea unei căsnicii care nu o mai împlinește, pentru tradiționalistul Torvald viața în doi înseamnă depășirea împreună a problemelor, într-o construcție în care ambii parteneri fac eforturi să găsească soluțiile potrivite. Dar, în ciuda diferențelor de opinie, bărbatul împovărat de responsabilități găsește resurse de omenie. Ceea ce au trăit împreună, dragostea, apropierea contează mai mult decât atitudinea revanșardă. Războiul lor va sfârși într-un moment ludic pe care regizoarea își pune, vizibil, amprenta. Calitățile umane, tandrețea, o istorie împreună sunt infinit mai importante decât ceea ce îi desparte, sugerează ea. Durerea, ca și înfruntarea, se estompează prin joc.

Dar măsura disputei de gen va fi între cei doi poli, feminin – masculin, Nora – Torvald. Din nou, meritul regiei este că menține echilibrul până în ultimul moment, fără ca vreunul dintre cei doi oponenți să aibă câștig de cauză. În rolul lui Torvald îl descoperim pe Sebastian Marina într-un alt tip de personaj decât cele cu care ne-a obișnuit, masculul puternic, plin de vitalitate. O surpriză extrem de plăcută această nouă partitură a lui Sebastian Marina într-un personaj sensibil, ghemuit interior, ale cărui răni după plecarea Norei nu s-au cicatrizat nici după cincisprezece ani. Șocat de apariția sa, întreaga durere i se reactivează când o vede. În redingota sa gri, cu ceas de buzunar, nesigur, blocat în trecut, Torvald este încă un ghem de resentimente. Nici măcar nu se poate uita la relaxata Nora. „Condescendent, constipat, moartea pasiunii”, își va caracteriza ea fostul soț, pentru că, după cum își amintește Torvald, „amândoi am învățat să ne rănim”. Pozițiile lor în privința căsătoriei par, din nou, ireconciliabile. Dacă feminista Nora pledează pentru libertate și pentru abandonarea unei căsnicii care nu o mai împlinește, pentru tradiționalistul Torvald viața în doi înseamnă depășirea împreună a problemelor, într-o construcție în care ambii parteneri fac eforturi să găsească soluțiile potrivite. Dar, în ciuda diferențelor de opinie, bărbatul împovărat de responsabilități găsește resurse de omenie. Ceea ce au trăit împreună, dragostea, apropierea contează mai mult decât atitudinea revanșardă. Războiul lor va sfârși într-un moment ludic pe care regizoarea își pune, vizibil, amprenta. Calitățile umane, tandrețea, o istorie împreună sunt infinit mai importante decât ceea ce îi desparte, sugerează ea. Durerea, ca și înfruntarea, se estompează prin joc.

 

Andreea Vulpe umple dezbaterea intelectuală din textul lui Lucas Hnath, susținută ca la carte, cu pro și contra, cu multă omenie. Departe de a fi doar scheme care să ilustreze opinii diferite, personajele din spectacolul de la Teatrul „Andrei Mureșanu”, pline de nuanțe, își devoalează poziția în relații vii care se schimbă, motivat, de la un moment la altul. Sunt oameni, și nu teze, mai ales că minunata echipă de la TAM funcționează, din nou, impecabil. Așa cum spuneam mai sus, un asemenea spectacol este un adevărat privilegiu.