Patru instanțe fără legătură între ele. Sau poate una singură desfăcută în mai multe voci, personalități, ipostaze sau etape. Adâncite în sine, fiecare stă în propriul turn de fildeș, într-o continuă introspecție, atente la ce se întâmplă în propriul corp și în propria minte. Nu aceeași atenție le stârnește universul din jur, care pare mai degrabă să le deranjeze decât să le stimuleze. În instalația performativă Interior – Lumină de la Reactor de Creație și Experiment din Cluj, în regia lui Mihai Păcurar, instanțele par să se scufunde în realități paralele, incoerente și incongruente.

Două ecrane cu proiecții, un laptop, cabluri și ceva reflectoare. Sunete repetitive și uneori iritante. Din când în când, se aud considerații metateatrale „În locul acestui spectacol ar putea fi un performance” sau „În timp ce Adonis (actorul Adonis Tanța, n.n.) își făcea momentul m-am gândit că...”, va spune una dintre colegele de scenă. Atmosfera este laxă. Nimeni nu tinde înspre o narațiune comună care să unifice sau să lege cele patru instanțe umane. Fragmente dintr-un flux universal, simple forme de viu concomitente, ele rămân lipsite de interacțiune sau cu legături sociale minime. În izolare, fiecare acumulează trăiri, făcându-ne martori la porțiuni din parcursul interior, când și când, cu pigment spiritual.

Într-o atmosferă stranie, greu de captat în cuvinte, înconjurate de sunete angoasante, cu voci din când în când digitalizate (mai ales că toate operațiunile se fac la vedere), cele patru instanțe par extrase dintr-o colecție de bizarerii. Ființe mai mult sau mai puțin asociale, și-au retezat sau măcar redus la minimum contactul cu realitatea exterioară, poziție exprimată cel mai bine de personajul lui Doru Taloș: „Îmi place să stau acasă. Nu ies câte o lună. Nu-mi plac schimbările. Încerc să nu las nici un fel de urmă. Îmi place să fiu cât mai șters. Aleg să fiu invizibil. Nu sunt interesat de ceilalți. Nu citesc presa. Nu am televizor”.

Discursul performativ, născut ca devised theatre, din experiența și reflecțiile performerilor, este ordonat în jurul câtorva teme. Primul calup se organizează în funcție de rememorarea unui drum, pesemne trecerea de la o etapă la alta, de la adolescență la maturitate. Nu întâmplător, ultimul va fi dedicat zborului. Fiecare instanță istorisește una dintre călătoriile simbolice, colorând-o cu senzații care fac povestea credibilă: personajul lui Adonis Tanța, drumul de la Gherla la Cluj, cel al lui Doru Taloș, drumul de paisprezece ore de la București la Arad, pe frig: „În mașină era cald și mirosea a om în vârstă”. Un drum din care reține cum șoferul fuma iar el stătea cu capul lipit de geam. Una dintre fete povestește călătoria în mașină, pe când era mică, alături de părinții ei, scufundați în propriul univers, din care ea se simte exclusă.

De la realități anodine, ca întrebarea personajului de mai sus, „Ați mâncat vreodată pizza pe plajă?”, spectacolul curge spre propoziții vizionare, ca acelea emise de personajul lui Adonis Tanța, cu o aparentă dereglare mintală, care îl predispune la observații metafizice. „Am fost în centrul pământului și am luat sursa vieții. Am să mă dau cu sursa pe corp pentru a preveni bolile de ordin fizic. Întâi bag sursa în gură pentru a preveni bolile organelor”. Desigur, de la Tiresias la bufonii lui Shakespeare, teatrul s-a obișnuit cu vechiul topos conform căruia doar nebunii au acces la realități transmundane sau la marile adevăruri, altfel, de necuprins pentru o minte „normală”. De fapt, toate propozițiile cu tentă metafizică sunt dublate, pentru contrast, de comentarii ironice. Unele calupuri de text frizează în mod intenționat absurdul. Afirmațiile fetei care povestește că se întoarce dintr-un retreat de zece zile, unde și-a limpezit mintea, referirea la Sânziene, precum și alte corespondențe tipice gândirii magice vor stârni reacții ironice din partea colegului. Dar, în ciuda pigmentului comic adăugat, formulări ca „În centru, un vid care ar putea fi tot universul sau nimic” sau „Pe pământ am avut momente fericite și nefericite. Avem mereu de ales: iad sau rai”, care par rezultatul unor experiențe directe, personale, sporesc amplitudinea discursului performativ.

Într-un alt moment, în timp ce în proiecție se vede un leopard în cușcă, una dintre instanțele feminine reproduce fragmente dintr-o viață anterioară din Pakistan. Nu puține sunt referirile la yoga, mindfulness, retreat etc. De altfel, unul dintre leitmotivele sonore ale spectacolului este respirația. Vizualizarea sunetului care se lovește de perete, enunțurile diferitelor personaje ca „În mine există două paralele, interior-exterior, întuneric-lumină”, sau „Prin mine trece orice se întâmplă pe cer”, sau „Toate lucrurile mă conțin. Ies dintr-un interior și intru în alt interior”, sau „N-am memorie. Percep fiecare clipă” amintesc că, deși nici una dintre instanțe nu are sentimentul apartenenței la o existență comună, toate există ca fragmente din devenirea universală.

Pendularea între diferite spații mentale, dezvăluirea epifaniei de către personajul lui Adonis Tanța – „Am început să ies din mine și să mă privesc din exterior” – stau pe granița extrem de fragilă dintre viziune sau revelație și deraiajul psihic. De la spațiu la atmosferă și la tipul de discurs, totul este lax, iar realitățile se află în continuă devenire. Nimic nu pare stabil. Instalația înaintează prin asemenea capsule de interioritate a fiecărei instanțe. Instrumentele teatrale folosite sunt minimale, două ecrane cu proiecții, coloană sonoră (Oana Hodade) de mare ajutor pentru atmosfera întregului spectacol, câte ceva ce ține de plastică corporală, ca, de exemplu, posturile yoga, sclipiciul cu care se unge Adonis Tanța... În rest, totul se calibrează pe interpretarea performerilor ce evită spectaculosul, cantonată într-o simplitate credibilă, reținând doar note subtile, fine, din care autoironia este o prezență constantă.

În ciuda notei de detașare ludică, performerii oferă publicului pretextul să participe la experiențele lor din straturi profunde. Forme de viață dintr-un flux cosmic, existențele interioare fragile se coagulează și se deșiră în fiecare minut. Spectacolul se dovedește un unicat cu atât mai incitant cu cât teatrul nostru abordează extrem de rar temele spiritualității sau ale experiențelor de acest tip. De aici și gradul de atractivitate, atenție și curiozitate pe care Interior – Lumină îl stârnește. Oricât de ofertante ar fi temele sociale sau politice, oricât de simpatice și iubite s-ar dovedi comediile, în lipsa aplecării asupra uneia dintre zonele extrem de intime, cea a căutărilor spirituale, teatrul rămâne sărăcit de o dimensiune esențială, de interes, pentru o mare parte din publicul ce frecventează această artă.

 

Interior – Lumină

Reactor de Creație și Experiment

Concept și regie: Mihai Păcurar
Dramaturgie: Ioana Hogman
Texte de Oana Hodade, Ioana Hogman, Oana Mardare, Mihai Păcurar, Doru Taloș, Adonis Tanța
Sunet: Oana Hodade
Cu: Oana Hodade, Oana Mardare, Doru Taloș, Adonis Tanța

Foto: Bogdan Botaș