To my hypnotic world. Textul lui Tim Crouch şi regia lui Bobi Pricop

Un spectator – tatăl care şi-a pierdut fiica într-un accident de maşină – şi iluzionistul de pe scenă – autorul accidentului – pornesc împreună în încercarea de a transforma o absenţă într-o prezenţă. Un scaun gol poate fi un copil, stejarul de acasă poate fi o fată care nu mai este. Absenţa şi prezenţa, ceea ce este şi ceea ce putem să vedem, sunt duse mai departe de Tim Crouch, în metateatral, propunând un construct cu un singur element fix, iluzionistul, în timp ce tatăl este jucat de fiecare dată de un actor care nu cunoaşte textul pe care îl va urma şi replicile care îi revin, fiind obligat să improvizeze de la un cap la altul. “Welcome you to this. To my hypnotic world”, spune iluzionistul lui Tim Crouch. “Spectacolul de teatru se naşte şi trăieşte în mintea spectatorului, demersul scenic fiind doar agentul provocator de gânduri, emoţii şi senzaţii”, spune, în replică, Bobi Pricop.

Suprapunând minimalismului un fel de contra-minimalism al funcţionalităţilor multimedia, Bobi Pricop şi echipa sa construiesc pas cu pas un pattern al efectului emoţional asupra spectatorului, preluând trenduri ale teatrului mondial, lucrând cu minuţie şi rigoare, căutând soluţii într-o autoreflexivitate a scenicului. O simplă rotire de scaun în “Ashes Afar”, hologramele în „Tigrul din oraşul Nostru”, proiecţiile video în „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”, silent disco în “Pisica verde”, plasmele de transfer şi croma din “Kepler 438b” sunt adecvări de limbaj la conţinutul textului şi fac corp organic cu mesajul piesei. Iar „An Oak Tree” era o alegere pe care pe care regizorul Bobi Pricop şi scenograful Adrian Damian nu aveau cum să nu o facă. O întreprindere predominant cerebrală, centrată pe o densitate emoţională care vine din provocarea de a înlătura diferenţele dintre artă şi viaţă, textul lui Tim Crouch lei oferă celor doi spaţiul perfect pentru a continua să experimenteze tipuri de expresie şi pentru a redimensiona chestionarea convenţiei teatrale. Complementaritatea trucului magic cu experienţa de viaţă, dialogul între reprezentare şi realitate, întregul metateatral propus de Tim Crouch, în care actorul devine personaj, spectatorul este actor, orice combinaţie este posibilă, totul se constituie într-o oportunitate pe care regizorul Bobi Pricop şi echipa lui nu aveau cum să o rateze. Mai ales după punctarea unor reuşite în spectacole în care au avut ca provocare radiografia socială a Gianinei Cărbunaru din “Tigrul…” şi evadarea în lumi imaginare a Elisei Wilk din “Pisica…” şi evaluarea globarizării propusă de Clua în „Kepler...” şi exerciţiile de sinceritate din „Iluziile” lui Ivan Vîrîpaev.

Tim Crouch, dramaturg, actor şi regizor britanic, este unul dintre cei mai importanţi creatori de teatru experimental. Textul său din 2005, „An Oak Tree” propune un exerciţiu în care credinţa în ceea ce vedem este îmbunătăţită. Deşi situată în apropierea acelui "Nu vezi nimic acolo?", rostit de Hamlet după ce a văzut fantoma, conceptul piesei porneşte de la opera de artă plastică “An Oak Tree”, a lui Michael Craig-Martin. „Dar nu este un pahar cu apă, este un stejar”, susţinea Craig-Martin în textul care însoţea obiectul expus: un pahar de apă aşezat pe o etajeră. Capacitatea de a crede, transformativ, că un obiect este altceva decât aspectul său fizic, ca manifestare a gândirii conceptuale, a fost preluată de Crouch în textul său. Între elementele reale şi fictive, coerenţa este dată de credinţa care se construieşte din imposibilitatea aparentă. „– Pare un pahar de apă.”, este una dintre replicile din textul lui Craig-Martin. „– Sigur că da. Nu am schimbat aspectul. Dar nu este un pahar cu apă, este un stejar.”, va fi răspunsul.