Print Friendly, PDF & Email

UN ARTICOL DE IOANA SĂNDULESCU

Oamenii se pot face gânduri care se așază în cap ca să ne spună povești, ne învață, în șoaptă, Wanda, un copil de gimnaziu, imigrant din Polonia. O auzi pentru prima oară de la ea, apoi o vezi, scrisă cu raze de lumină pe pereții gri ai unei săli de curs austere, pentru ca în cele din urmă să realizezi că, alături de Wanda, a pătruns în tine, înduioșându-ți sufletul. Și da, îți dai seama că oamenii devin gânduri care se așază în minte și spun povești. Wanda este un astfel de gând pe care îl iei cu tine acasă și care continuă să își depene povestea și după încheierea spectacolului.

Wanda, adaptarea Mihaelei Michailov și a lui Radu Apostol, după povestea Eleanorei Estes, O sută de rochii, în regia lui Radu Apostol, este un spectacol educațional și despre educație, didactic și inspirațional, o retrospectivă a sistemului de învățământ și a valorilor care îl structurează. În același timp, este și o emoționantă poveste despre înstrăinare și însingurare și despre eșecul comunității de a se agrega într-o comuniune. Povestea Wandei începe, pe scena teatrului, în sala de clasă a unei școli din Chicago în care oamenii, înainte de a crește mari, învață ce înseamnă celălalt. Tineri adolescenți, joviali sau retrași, tenace sau impulsivi, empatici sau indiferenți își trăiesc laolaltă, în aceeași sală de clasă, visele, capriciile, ambițiile, aducând în fața publicului plăsmuirile cele mai naive sau, dimpotrivă, cele mai crude ale imaginației lor nestăvilite. Printre teme, exerciții sau corecții, jocurile imaginației nu pierd nicio ocazie să prindă viață. Și fiecare se joacă, cu celălalt, de-a ce vrea el… Peggy se joacă de-a agresoarea, Alma de-a furia, Nick de-a xenofobul, Maddie de-a teama și, toți împreună, de-a înstrăinarea.

Eleanor Estes și apoi Radu Apostol aleg să dezvăluie jocurile crude ale unor copilării modelate după chipul și asemănarea noastră, a celor mari pentru care copilăria s-a transformat într-o amintire, într-un gând ce s-a așezat în cap și ne spune povești, povești despre noi și despre părinții noștri și părinții părinților noștri… De la o generație la alta poveștile fiecăruia dau chip poveștilor celorlalți și poveștile tuturor, ale lumii. De la o poveste la alta umanitatea și umanul își împrumută chipurile într-o dialectică a firii în care suntem prinși cu toții, iar într-o lume în care soldatul ia chipul războiului, Alma va lua chipul tatălui care o bate, Nick pe cel al agresorilor care l-au brutalizat și discriminat, iar Wanda pe al tuturor la un loc, chipul însingurării. Tachinată, batjocorită, umilită, marginalizată și, în cele din urmă, agresată de colegii ei, Wanda devine străinul pentru care școala și-a ratat obiectivul didactic, pentru care casa nu a reușit să devină cămin, iar comunitatea nu a putut însemna nicicând comuniune. Intervalul de la școală la pedagogie, de la casă la cămin și de la comunitate la comuniune este, de fapt, intervalul în care se desfășoară povestea Wandei, un spațiu la frontiera dintre eu și ceilalți, imposibil de surmontat în lipsa solidarității, în lipsa deschiderii reciproce, în lipsa întâmpinării celuilalt. Ceea ce ar trebui să fie un spațiu al transfigurării diferențelor, al transgresării limitelor devine, pentru Wanda, un spațiu al izolării, al captivității deșarte, o carantină în care străinii sunt izolați într-o comodă și „igienică” invizibilitate. Tot ce nu putem înțelege evacuăm la periferia imaginarului iar de aici la periferia societății și, în cele din urmă, la periferia existenței, într-un no man’s land pentru care nimeni nu are nicio responsabilitate. Născută din conjuncția întâmplărilor, accidentelor nepremeditate și impredictibile, înstrăinarea devine o fatalitate, un dat al sorții impenetrabil voinței și intervenției umane. Wanda pare a fi victima întâmplării, victima unor jocuri copilărești lipsite de discernământ critic pentru care protagoniștii nu pot fi culpabilizați. Și chiar dacă se întâmplă să fie pedepsiți formal sau mustrați cu blândețe de profesor, asta nu schimbă cu nimic cursul fatal al sorții Wandei…

Fragilitatea și complexitatea sistemelor educaționale, interdependența dintre educația formală și informală, responsabilitatea colectivă și inerența falimentului social în lipsa reconsiderării valorilor care structurează astăzi educația, toate sunt teme de reflecție pe care Teatrul Gong pentru Copii și Tineret alege să le aducă înaintea publicului său în încercarea de convocare a dialogul social. Adresat, deopotrivă, sensibilității și lucidității critice a spectatorului, montarea convoacă comunitatea la autoanaliză, la regăsirea valorilor perene ale educației, la recuperarea forței acesteia de a preschimba tirani în înțelepți, inchizitori în dascăli, soldați în exploratori și comunitatea în comuniune, într-o familie de familii.

Copiii din povestea Wandei au toți familii și toți au crescut în și prin ele tocmai pentru ca mai târziu să poată crește în și prin școală sau între și prin prieteni. Într-un decor cenușiu și sever, printre pupitre aspre și scaune ostile, fiecare personaj își aduce cu sine, în sala de clasă, familia pentru a transfigura un spațiu altfel străin și rece. Prin jocurile lor, aceștia restaurează, odată cu familiaritatea propriului cămin, invulnerabilitatea garantată și cultivată de protecția părintească și, inevitabil, lupta pentru exclusivitatea de care se bucură în familie. Invincibili și intoleranți, fiecare își va aduce tutorele-model spre a-i apăra cauza. Alma îl aduce pe tatăl său, Peggy pe mama sa, iar Wanda… o amintire, amintirea mamei care o ajuta să dea contur tuturor lucrurilor dragi. Iar Wanda iubește rochițele și adoră desenul. Linii lungi, inepuizabile, urmăresc de la o zi la alta conturul zecilor de rochițe imaginare pe care le strânge în dulapul său sanctuar din care Dani Gheorghiu le scoate și le transformă într-o constelație de lumini. Video mapping-ul îmbracă scena în veșminte fermecate care, precum în basmele copilăriei, poartă cu sine forța magică de a dezlega orice blestem. Aidoma cămășilor lui Andersen, zeci de rochițe din raze de lumină caută pe scena teatrului fetițele pe care să le îmbrace pentru a le transforma în fiice de împărat. Și, dintre toți colegii Wandei, Maddie va fi singura care va îmbrăca rochițele Wandei, rupând blestemul crăiesei cele rele…

Interpretată de Barbara Crișan, Maddie, colega de școală pe care Peggy o atrage, o antrenează în campania sa de hărțuire și denigrare pe care o duce împotriva Wandei, va face cale întoarsă din drumul trasat de aceasta. Naivitatea cu care se lasă, inițial, antrenată în jocul înverșunat al colegei sale lasă, încet-încet, loc compasiunii, apoi fricii, apoi remușcării pentru ca, în cele din urmă, reprezentația Barbarei Crișan să ne atragă sufletul pe culoarele, deopotrivă sensibile și critice, ale înțelegerii. Prin Maddie, Barbara Crișan vorbește publicului și prin noi, lumii, despre dialogul nevăzut dintre sensibilitate și înțelegere, dintre emoție și judecată. Și o face cu iscusință profesională, cu convingere și sensibilitate. Frământările prin care luciditatea se clădește pe sine, travaliul prin care spiritul își recâștigă conștiința valorilor universale sunt redate cu o sensibilitate seducătoare și exemplară menită a canaliza empatia spectatorială către același travaliu al înțelegerii. Empatia devine pentru Maddie catalizatorul afectiv al interogației critice vis à vis de sine și de celălalt și vehiculul prin care conștiința critică și-l apropie pe celălalt. Prin înțelegere, Maddie și publicul, deopotrivă, ies în întâmpinarea Wandei, în întâmpinarea celuilalt pentru a-l aduce acasă.

Prin Maddie spiritul își recâștigă forța de a transfigura diferențele, de a învinge reflexele și inerția nepăsării, trauma abuzului, durerea înstrăinării și de a restaura comuniunea originară. Iar primul pas pentru aceasta este întrebarea, chemarea originară a celuilalt către sine. Înțelegând poți ierta, poți crede și poți iubi tocmai pentru că întrebarea este condiția de posibilitate a apropierii celuilalt. Dacă prin empatie sufletul se îndreaptă, mut, către celălalt, prin întrebare, conștiința îl cheamă… Întrebând, îl invităm pe celălalt se se apropie, să locuiască cu noi. „De ce nu am intervenit?” este invitația pe care i-o face Maddie Wandei și, totodată, nouă, tuturor, de a locui împreună, de a restaura comuniunea pe care ne-a răpit-o hazardul, dar pe care ne-o pot înapoia conștiința și educația. Iar răspunsul nu este altceva decât felul în care o vom face. Răspunsul școlii trebuie să fie răspunsul viu, prin exemplu, răspunsul care nu se epuizeză într-un discurs unic, ci se trăiește și se construiește permanent. Felul în care răspunde Maddie, prin interogație, introspecție, luciditate și empatie, poate fi exemplul prin care noi, ceilalți, putem să restabilim unitatea unei lumi altmiteri atomizate și însingurate. Întrebându-ne putem preschimba însingurarea în conviețuire, școala în cămin și comunitatea în comuniune. Iar răspunsurile pot începe cu răspunsul lui Maddie, cu gândul în care se transformă aceasta și care se așază în cap și ne spune povești: Eu te cred, Wanda!

WANDA

DRAMATIZARE ȘI ADAPTARE de Mihaela Michailov şi Radu Apostol, după O sută de rochii de Eleanor Estes, traducerea de Lavinia Braniște

REGIA: Radu Apostol

SCENOGRAFIA: arh. Gabi Albu

COREGRAFIA: Silvia Călin

MUZICA: Sebastian Androne-Nakanishi

ILUSTRAŢII: Alexandra Stoica

GRAFICA & VIDEO MAPPING: Daniel Gheorghiu

DOCUMENTARE: Corina Găgeanu

DISTRIBUȚIE

Anton Balint

Lucia Barbu

Paul Bondane

Eleonora Coșuleț

Barbara Crişan

Sebastian Gîlcă

Raluca Pavel

Adrian Prohaska

Alexandra Ioana Şerban

FOTO: Dragoș Dumitru