Un interviu cu actorul Răzvan Bănică realizat de Cristina Rusiecki asistată de Ioana Săndulescu și Cristian Gheorghe, foști masteranzi CESI

Actor al Teatrului „Nottara”, Răzvan Bănică s-a născut pe 29 aprilie 1992. A jucat în teatru, film și televiziune. În afară de spectacolele teatrului în care este angajat, actorul a putut fi urmărit în montări ca Servieta de doc de Mihail Zoscenko, regia Ștefana Samfira, Palatul Național al Copiilor, Teatrul „Nottara”, Frații Karamazov, regia Bogdana Darie, Palatul Național al Copiilor, West Side Story de Arthur Laurents, regia Răzvan Mazilu, UNITER, Paravan. 2 telefoane, text și regie Matei Lucaci-Grunberg, Godot Cafe, Secretul armei secrete de Alexandru Tatos, regia Matei Lucaci Grunberg, Teatrul Național Bucuresti, 2016-2017.

Răzvan Bănică a avut mai multe roluri în televiziune, în seriale ca Îngerașii, regia Mihai Brătilă, Vladimir Anton, State de România, regia Iura Luncașu, Larry Maronese, Vladimir Anton, Iubire și onoare, regia Iura Luncașu, Alex Fotea, Bogdan Dumitrescu, Adrian Tapciuc, și în spectacole de teatru TV ca Goana după fluturi,  regia Mara Pașici Manolescu.

Cristina Rusiecki: Ești angajat la Teatrul „Nottara”, unde joci în mai multe spectacole, dar apari și în filme și la televiziune. Nu simți uneori că e prea mult?

Răzvan Bănică: Noi suntem antrenați să ne împărțim în mai multe direcții. Pe termen lung, nu știu cât ne afectează faptul că facem și colaborări, și reclame, și televiziune, mergem și la radio, suntem peste tot. Este un antrenament foarte util, că te ține în priză. Dacă mă opresc, nu știu ce să fac când mă duc acasă. Dacă nu mai am repetiție azi, mă panichez. Intri într-un soi de ritm nebun care te obligă să faci ceva în continuu.

Ioana Săndulescu: Dar nu te și epuizează?

Răzvan Bănică: Momentan, nu. Avem exemple de actori în București care fug dintr-o parte în alta și încă nu s-au epuizat. Trebuie să-ți asumi. Ține și de structură. Dacă ești făcut să muncești ca nebunul și o faci cu plăcere, este o meserie de cursă lungă. Depinde cum ți-o dozezi. E ca la maraton. Dacă pornești în sprint de la început, s-ar putea ca pe la jumătate să-ți pierzi suflul. Dar trebuie să știi să alternezi. Depinde de fiecare în parte, cum își cunoaște corpul și mintea, cum știe să se reinventeze, să se regenereze. Eu, momentan, sunt bine și îmi doresc să fac din ce în ce mai multe. Am un exemplu puternic al unui actor român care mă motivează: Marius Manole. El aleargă cel mai mult: dimineață la radio, pe urmă la repetiții, pe urmă ia un avion și vezi că e nu știu pe unde, pe urmă se întoarce, pe urmă, cinci spectacole în aceeași zi în București, pe urmă altă repetiție... deci se poate. Ține numai de tine și de antrenament.

Cristina Rusiecki: În ritmul acesta mai apuci să acumulezi ceva, să te dezvolți profesional? Sau doar bifezi și ești în priză, ceea ce, indiscutabil, îți aduce multă energie. Mie mi se pare că riscul este să nu mai ajungi să nuanțezi lucrurile. Câștigi într-o parte și cedezi în alta.

Răzvan Bănică: Ține numai de tine și de rigoarea pe care o ai în viața extraprofesională. Dacă repet zece ore pe zi, adică de la zece dimineața la șapte-opt seara și, când am plecat de la repetiție, m-am oprit în cârciumă până a doua zi la patru dimineața, clar că o să mă epuizez și nu o să mai am timp să mă ocup de nuanțe. Mi se întâmplă ca în procesul de creație a unui rol să mă gândesc la fel de mult și acasă, ceea ce nu știu dacă e bine sau rău. Practic, îmi dedic tot timpul meseriei. Sunt într-un moment al vieții în care îmi asum această opțiune: viața personală este tot viață profesională. Sunt de părere că nu știm să gestionăm timpul, că avem atât de mult timp liber... Într-o jumătate de oră poți face atât de multe..., de exemplu să accesezi o informație care să nască în tine o idee. Nu știm să profităm de timp. Când avem o pauză de două-trei ore, pierdem vremea, ne uităm pe pereți, pe Facebook, pe Instagram ș.a.m.d. Și eu fac asta. Acum încerc să mă conving și pe mine. Mi-am propus ca în zece ani să învăț patru limbi străine. Cred că se poate. E nevoie și de talent, dar și de muncă. Trebuie să-ți dorești și să-ți faci timp. Deci poți să te regenerezi, depinde cum îți manageriezi timpul și viața. Depinde și cât de mult îți place: dacă simți că obosești înseamnă că este o problemă. Am spus că, dacă o să-mi dispară pasiunea pentru meseria asta, îl las pe altul.

Cristina Rusiecki: Și tu ce faci?

Răzvan Bănică: Mă apuc de altceva. Dacă îmi dispare pasiunea pentru actorie, o să-mi descopăr o altă pasiune. Eu sper să nu se întâmple niciodată, dar, dacă vii la teatru ca la serviciu e o problemă. Eu nu simt că muncesc. Mă și deranjează când mă întreabă cineva „Te duci la muncă azi?”. „Nu, mă duc la repetiție, nu mă duc la muncă”. Sau la job, cum spun cei care lucrează prin multinaționale. Nu, eu mă duc la repetiții sau la teatru. De multe ori, acolo mă încarc, chiar dacă sunt obosit uneori. Am stat acasă câteva zile de Paște. M-au luat toate gândurile. Mă durea ba pe aici, ba pe aici, ba pe dincolo. Sunt și un pic ipohondru. Mă gândeam că mai am o săptămână până scoatem premiera și eu mă îmbolnăvesc. Luni au început repetițiile și mi-au trecut toate. A fost ca un medicament. Dacă te preocupă și dacă toată energia o canalizezi într-o singură direcție e OK. Sunt la vârsta la care cred că asta trebuie să fac. Știi vorba aceea: „în prima jumătate a vieții lupți să-ți faci un nume, după care numele îți face viața”. Iar în Richard III e o replică: „Eu viața pe un zar mi-am pus și vreau să-ncerc norocul până pierd”.

Cristina Rusiecki: Apropo de Richard III, ce ți se pare mai interesant, să joci texte clasice sau partituri contemporane?

Răzvan Bănică: Mi se pare interesant să joc tot. Dacă întrebi un actor ce vrea să joace, el o să fie bucuros de tot. Toți vrem să jucăm tot. Nu cred în actor de comedie sau de dramă. Ca gen, comedia e mai grea decât drama pentru că totul e matematic. E vorba de timing. Dacă n-ai dat poanta când a trebuit, s-a fâsâit și devine ridicolă. La dramă, dacă ai uitat textul, poate să stea publicul să te aștepte și zece minute. Dacă nu zici nimic, o să spună „mamă ce a încasat ăsta, ce proces, ce gânduri are!”. Și tu, de fapt, te gândești la ce trebuie să spui. Dar mă interesează și rolurile clasice. Nu am prejudecata textelor facile. Nu cred că există text facil, ci interpretări facile. Poți să faci un Hamlet la prima mână și poți să faci un text contemporan, o comedie foarte simpatică, să-i găsești toate profunzimile și să fie mai valoroasă decât Hamlet-ul ăla făcut la prima mână.

Cristian Gheorghe: Pentru că aminteai de Hamlet, am întâlnit regizori sau actori care consideră că e foarte important pentru carieră ca în CV să aibă un Hamlet, fie regizat, fie jucat. Dincolo de subiectivitate sau de orgoliu profesional, crezi că e important acum, la început de carieră, să joci anumite roluri considerate mari?

Răzvan Bănică: Nu cred în roluri mari și în roluri mici, ci în actori mari și în actori mici. În fața publicului nu te duci cu CV-ul. Poate să vină mâine cineva care să mă vadă prima oară în Disputa. Nu e un text formidabil care să fi însemnat ceva pentru istoria teatrului universal. Și eu poate am jucat un Cehov, un Ibsen, un Shakespeare, poate am făcut genial autorii clasici. Nu cred că contează dacă mă raportez la personajul din Disputa. Nu te duci în fața publicului cu CV-ul și zici: „În seara asta n-am fost bine, dar am un Hamlet, l-am făcut acum vreo cinci ani, dacă mă vedeați în ăla”... Oricât de mic sau mare, trebuie să te raportezi la fiecare rol ca la unul foarte important, să-ți faci meseria cu toată încrederea și cu toată disponibilitatea. Practic, CV-ul e o foaie de hârtie pe care sunt înșirate niște titluri.

Ioana Săndulescu: Înțeleg că există personaje pe care nu știi de unde să le apuci, nu le găsești firul roșu până în ultimele zile înainte de spectacol. Ce se întâmplă în cazul acesta? Cum o scoți la capăt?

Răzvan Bănică: Mi s-a întâmplat la spectacolul de licență să nu-i găsesc firul roșu nu cu o seară înainte, ci până după premieră. Și era comedie. Pe Broadway există un sistem de avanpremiere. Timp de o săptămână, spectacolul se joacă în fiecare zi. Se numește repetiție cu public. Construiești spectacolul, îl faci într-un anumit fel, dar proba este publicul. În săptămâna aceea vezi ce nu funcționează, cum se raportează publicul la el, la ce reacționează, ce ți s-a părut ție că ar putea fi interesant, comic sau dramatic și de fapt nu e. Și în cele câteva zile poți să mai modifici.

Ioana Săndulescu: Deci îți calibrezi personajul după reacțiile publicului?

Răzvan Bănică: Nu neapărat personajul, cât situațiile. Construiești situațiile într-o anumită direcție și te gândești că funcționează, pentru că din varii motive nu ești inspirat. Nici tu, nici regizorul. De la un punct încolo, zici „hai că am construit situația asta, acum să mergem mai departe, că timpul e limitat la o lună, o lună și jumătate de repetiții”. Le pui cap la cap, trebuie să dai premiera și îți dai seama că unele dintre ele scârțâie. Fiind un organism viu, poate fi perfecționat.

Cristina Rusiecki: Schimbi felul de a juca în funcție de ceea ce vrea publicul?

Răzvan Bănică: Nu, niciodată nu-mi construiesc personajele în funcție de ce vrea publicul. Dacă îți bagi un deget în nas sau scoți limba... Nu modifici firul roșu al personajului în funcție de ce vrea publicul care, într-o seară poate să vrea ceva, în altă seară, altceva. Ar fi circ. Dar, în linii mari, trebuie să te adaptezi. Feedback-ul vine de la public. Nu trebuie să-i dai ceea ce vrea. Iar el, dacă vrea să înțeleagă sau să conformeze spectacolului, situații, poveștii... e bine. Sunt actori care trag la public și fac ce vrea el, cu orice preț. Dar aia nu mai e actorie. Avanpremierele sunt importante, că-ți dai seama cam pe unde ești, când spectacolul e încă crud. Un spectacol se așază cam după cinci-șase reprezentații. Nu poți să zici că de aici încolo mergem numai așa, nu stricăm spectacolul, îl păstrăm. Poți să joci o sută de reprezentații și la un moment dat să te plictisești și să vrei să mai aduci ceva nou. Atunci s-ar putea să-l strici. Challenge-ul e să-l păstrezi așa cum ai decis la un anume moment, să-l conservi.

Cristina Rusiecki: Ți s-a întâmplat să schimbi radical interpretarea personajului?

Răzvan Bănică: Am avut în facultate licența, am jucat și aveam impresia că e bine. Mi-am dat seama că nu a fost. Am ajuns acasă, mi-am luat agenda, m-am așezat în pat și am refăcut tot spectacolul. Am luat scenă cu scenă și am pus pe caiet, pentru că mă gândeam că până a doua zi o să uit și voiam să-i spun regizoarei la ce m-am gândit. N-am mai avut răbdare și la patru dimineața i-am scris un mesaj pe Messenger: „Uite, cred că trebuie să schimbi chestiile astea. Cum ți se pare?”. Și ea a zis „Dacă tu le simți, da”. Am învățat că trebuie să pornească de la tine, să nu fie făcătură, să fie asumat totul. Atunci, fiind student, m-am conformat unor șabloane. După aceea, al doilea spectacol a fost bun. Dar am ieșit la public cu unul prost care, în mintea mea și a colegilor, funcționa. Dar nu l-am modificat în funcție de ceea ce ar fi vrut publicul. Dacă ai capul pe umeri, publicul te ajută să găsești o direcție cât mai aproape de adevăr.

Cristian Gheorghe: Când nu ai public, când lucrezi film sau televiziune, este o actorie diferită, îmi imaginez.

Răzvan Bănică: Este aceeași meserie, numai că diferă mijloacele. La teatru ele sunt mai mari, ai o sală cu balcon, cu lojă și cu un parter de cincisprezece rânduri. Trebuie să vorbești în așa fel încât să audă toată lumea. Trebuie să te vadă toată lumea. Gesturile nu mai sunt mici, ca la film. Dacă ești la prim-plan, o singură privire sau un clipit sunt suficiente. La teatru, trebuie să fie un pic mai mult. Nu foarte mult, nu trebuie să fii cabotin, să joci gros. Deci este o chestiune de mijloace, care nu se învață neapărat în școală, pentru că nu avem o școală de film, ci de teatru. Am făcut televiziune la cincisprezece ani, când eram elev la liceu. Practic, acolo am învățat din propriile greșeli, că nu a stat nimeni să mă învețe, nu am avut un antrenor sau coach, cum se întâmplă în alte țări unde există o industrie.

Cristian Gheorghe: Se poate vorbi de feedback și în cazul rolurilor de la televiziune?

Răzvan Bănică: Feedback-ul era ratingul care este irelevant, nu te ajută cu nimic. Cel mai bun critic am fost eu. M-am uitat la câteva episoade și mi-am dat seama că e foarte prost. Nu mă mai puteam uita pentru că filmam în continuare, dar, văzând câteva episoade, mi-am dat seama cam ce trebuie să schimb la mine. Ușor-ușor, privindu-mă – nu mă puteam uita în fiecare seară, că mă demoralizam –, am dobândit oarecare tehnică, mi-am dat seama cam despre ce e vorba. La cincisprezece ani m-am dus la un casting, l-am luat, am fost la proba de costume și m-am trezit direct în decor. Filmam cu Carmen Tănase, cu fiul ei, cu Bebe Cotimanis, cu George Alexandru – erau niște actori cu care nu prea-ți permiteai să greșești, dar, în același timp, nici nu știai cum să gestionezi. Au fost trei ani și jumătate de seriale. Am făcut trei seriale, s-au strâns vreo trei sute de episoade și, de la un punct încolo am început să simt, că e și o chestie de feeling. Oamenii aceia au văzut probabil talent la mine când am mers la casting. Ușor-ușor, mi l-am cizelat. Este o altă meserie și îți trebuie antrenament și tehnică acolo. Nu am mai făcut film de ceva vreme în televiziune. Acum nu știu cum ar fi. Îmi doresc, dar nu cred că e momentul.

Cristina Rusiecki: Care sunt atuurile pe care mizează actorul Răzvan Bănică în teatru?

Răzvan Bănică: Cel mai important este adevărul. Să fiu sincer și autentic în fața publicului și cu mine, să-mi urmăresc busola, să știu unde sunt. De la adevăr pornește totul și în teatru, și în viață. Dacă ești adevărat, sincer, onest, nu vrei să păcălești, joci fără trucuri, fără fumigene, îți dorești să faci treaba asta și o faci cu toată încrederea, faci tot ceea ce ține de tine, indiferent de greutăți și de consecințe, ești pe drumul cel bun. Nu știu dacă există o rețetă a succesului. Plus că nu știu ce înseamnă succes: că te aplaudă o sală în picioare? Deja e obișnuință la noi ca publicul să se ridice la final și să te aplaude. Nu știu ce-ți conferă succesul. Timpul poate spune dacă ai avut succes sau nu.

Cristina Rusiecki: Adică dacă devii celebru?

Răzvan Bănică: Este o diferență între a fi popular și a fi celebru. La noi se confundă. Avem foarte puține vedete. Asta înseamnă să ai un statut profesional atât de puternic încât să-ți permiți să zici: „Se face serial la nu știu ce post de televiziune? Dați-mi și mie să citesc scenariul”. Și să le spui că nu-ți place, fiindcă ai un statut profesional și financiar care îți dă libertatea de a alege. Noi avem foarte puțini actori în situația aceasta. Te presează viața. Mulți fac compromisuri pentru bani. Mă tot sună de câteva luni să filmez într-un serial. Trebuie să învăț să refuz, că încă nu știu să zic nu până la capăt. Până acum le-am spus că am spectacole, pentru că nu cred în serialul acela, deși aș câștiga niște bani. Avem multe false vedete care sunt, de fapt, niște persoane la modă, pentru că apar la televizor. Din punctul meu de vedere, a fi popular și a fi celebru sunt două noțiuni diferite. Popularitatea vine din ceva de moment. Celebritatea rezistă și dincolo de moarte. Cred că nu trebuie să-ți propui să fii celebru sau la modă, ci să-ți faci meseria, oricare ar fi ea, cât mai bine. Și să nu te minți nici pe tine, nici pe alții.

Ioana Săndulescu: Ce înseamnă să nu minți ca actor?

Răzvan Bănică: În primul rând, să nu-i dai publicului ceea ce vrea. Să nu-ți construiești rolurile doar ca să fii simpatic, doar ca să ai succes și să devii vedetuță. Trebuie să te intereseze să urmezi pașii sănătoși din construcția unui personaj. E atât de subiectiv domeniul acesta, că unora poate să le placă, altora nu. Vezi că unii pleacă din sală în timpul spectacolului, dar asta nu trebuie să te demoralizeze. Te gândești că poate au problemă. Și să nu minți meseria: să vii cu un sfert de oră înainte de spectacol, să te îmbraci, să spui hai c-o facem și pe-asta. Apoi ai mai bifat un spectacol. Asta înseamnă să nu te coste, să vii ca la uzină.

Cristian Gheorghe: În ce te mai vedem?

Răzvan Bănică: La „Nottara” în Hamlet în sos picant, în regia lui Alex Jitea, în Balul sinucigașilor și în Disputa, în regia lui Vlad Massaci, în Molière / Eréilom, în regia lui Roman Feodori, un copil teribil al Rusiei: 37 de ani, vreo 60 de spectacole montate, multe premii câștigate, Masca de aur, director de teatru, actor la Moscova.