Interviu cu Nicu Mihoc

Print Friendly, PDF & Email
Spectacol | Autor: Cristina Rusiecki | 10 decembrie 2018 |

„Teatrul se mai face și cu caracter, nu numai cu talent”

Nicu Mihoc, ești în primul an de directorat la Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”. Ai fost actor aici, apoi director, apoi ai plecat și ai revenit. Ce s-a schimbat?

Nu e prima dată când sunt director aici. Când am dorit să vin în direcție aici era în 1998. Aveam 33 de ani și eram foarte motivat. Ca atare, nici nu am mai jucat timp de doi ani și jumătate. Nu mai voiam să joc, dar totuși simțeam nevoia să rămân în teatru. M-a mirat atunci neputința mea de a mai face teatru. Stăteam pe scenă și tot ce făceam mi se părea de un penibil îngrozitor. Mă uitam la public și îmi ziceam: „Doamne, ce au greșit, de ce să fie aici?”. Îmi livram replica și-mi spuneam: „Aoleu, cum am zis-o!”. Nu peste mult timp mi s-a oferit oportunitatea de a fi director artistic și am acceptat.

Care au fost primele tale măsuri de director?

Acumulasem frustrarea că în trupă nu se schimba nimic: Ca actor, intrai în teatru și mai ieșeai la pensie. De aceea, am făcut rapid un concurs și am adus vreo zece actori tineri. Cine era de pensionat l-am pensionat. Dar după vreo două-trei luni mi-am dat seama că era nevoie și de cineva asupra căruia să se reverse ura. Și acela am fost eu. Am acumulat ura colegilor pe care i-am respectat și i-am iubit, de la Relu Ștefănescu la Ion Fiscuteanu. Unii dintre ei îmi fuseseră și profesori. Am fost pus în situația să-i scot la pensie pentru că depășiseră de mult vârsta de pensionare. Atunci, ca și acum, nu puteai să angajezi pe nimeni, pentru că toată schema era blocată. Jumătate din actorii din trupele de teatru sunt angajați cu contracte nedeterminate. Nu înțeleg: de ce nu are toată lumea sau contract determinat, sau nedeterminat? Noi facem ceva original. În alte țări, legea stipulează că un manager este numit pe o durată de patru ani. Oamenii trebuie să fie înlocuiți. Nu e corect și nu e sănătos să mergi cu directorii până la moarte. Dacă îi dai mandat să facă un teatru de repertoriu, îi dai anumiți actori. Vrei să faci teatru bulevardier, îi dai alți actori. Pot să plec mâine din direcție, nu voi avea suferințe profesionale. Unii sunt de profesie directori, eu nu. Nu cred că aceasta este o profesie. Așa cum cred că nu sunt bun de profesor. Dar pot să mă întâlnesc cu niște tineri actori să le spun ce cred eu despre teatru, ce mi s-a întâmplat, ce am citit și ce am văzut. Pot să fac un modul de o săptămână. Un an, în niciun caz!

Și atunci care este soluția?

Când lucrezi cu artiștii e mai complicat. Întâlnești tot felul de sensibilități. Sigur, ai o trupă bună, dar trebuie să ceri performanța. Se fac din ce în ce mai multe spectacole, apar regizori tineri extraordinari care trebuie să lucreze cu trupa. Ca actor, cu cât cunoști mai mulți oameni, cu atât te îmbogățești. Eu m-am format ca actor din toți actorii pe care i-am văzut și cu care am jucat. De la toți am furat câte ceva. Avea unul un tic sau ceva ce nu folosea bine. Eu l-am preluat și l-am transformat.

Cum se înțelege actorul Nicu Mihoc cu regizorii?

Sunt ca un creuzet. Nu vin cu o părere prestabilită despre personaj. Sunt omul care se bucură cel mai mult la o repetiție. Folosesc repetițiile ca să-mi corectez greșelile, să văd dacă ce fac e bine sau prost. Dacă am avea timp de repetiții șase luni, m-aș bucura mai mult. Dar repetăm cinci săptămâni, uneori chiar trei. Nu e ușor să faci un om într-un timp atât de scurt. Lucrăm accelerat. Înainte de '89 se repeta timp de șase-opt luni, nicidecum o lună. Acum și relația noastră cu publicul s-a schimbat. Atunci jucam subversiv, acum jucăm mai direct.

Care sunt următoarele proiecte de director?

Am o mică ezitare în construcția și asumarea echipei de conducere. Aici, conducerea este bicefală. Sunt două teatre și eu, cum sunt orgolios, vreau să se țină cont și de părerea mea, indiferent că este vorba de proiecte comune sau de o trupă sau alta. Într-un teatru național trebuie să vină oameni, să lucreze mulți artiști, nu să lucrăm doar noi între noi. M-am bucurat că l-am adus pe Bobi Pricop, că vine Alexandru Dabija, care nu a lucrat niciodată în teatrul acesta. Cristi Juncu și Cristi Popescu montează acum. Va veni și Adi Iclenzan, un regizor pe care eu am pariat de când era student și care a crescut la Teatru 74. L-am creditat atunci și îl creditez în continuare pentru că este un tânăr regizor care are ceva de spus. Am de gând să-i invit și pe Andrei și Andreea Grosu. Actorii vor descoperi niște artiști care au o viziune despre teatru, despre viață, despre lume formată din ce au citit, din ce au trăit și din ce au visat. Menirea mea de director este să deschid acest drum. Ca actor, mi-am dorit totdeauna să se întâmple așa ceva în teatrul în care lucrez. De multe ori, am văzut cum poți să omori un actor bun. Face niște roluri bune, se mizează pe el și după trei ani nu-l mai vede nimeni în nimic. Apoi, nu mai comunică doi-trei ani. Trebuie să fii lângă el dacă are probleme care îl paralizează, să-l ajuți, să-l readuci în condiția de creator. Teatrul se mai face și cu caracter, nu numai cu talent. Trebuie să învățăm să cerem iertare, să iertăm și... să ne mai iertăm și pe noi.

Ești foarte mobil. Ai plecat de la Naționalul din Târgu Mureș, te-ai dus să înființezi Teatru 74, joci și la Sibiu. Ai fost pe cai mari.

Nu, nu trebuie să iei teatrul prea în serios, nu este ceva fundamental, nu schimbă lumea imediat. Pentru mine, scena a fost o bucurie. Am jucat, apoi mi-am dat demisia de la Teatrul Național și am plecat la 74 ca să construiesc ceva în care am crezut alături de colegii de acolo. A fost o nevoie a mea. Nu poți să ceri oricărui actor să facă ce am făcut eu. Tot timpul am căutat ceva. Dacă îmi dau seama că orice aș face într-un loc nu mai e important nici pentru mine, nici pentru cei din jur, schimb.

Cum a fost experiența de la Teatru 74, teatrul independent pe care l-ai înființat împreună cu câțiva colegi?

M-am aruncat, mă gândeam că, dacă nu o să iasă, asta e, nu o să iasă! Nu putea fi decât după chipul și asemănarea noastră la acel moment. Trebuia să vedem dacă ne putem dezvolta, dacă putem să credem în proiect și pe mai departe. Am visat acolo și a mers. Mi-a plăcut foarte tare. Așa este și aici, la Național, tot teatru este, doar că are altă structură administrativă. Dar eu cred că teatrele mici, ca 74, nu au putut să devină instituții de utilitate publică pentru că foștii miniștri au făcut o groază de tâmpenii. Destinul Teatrului 74 ar fi putut fi altul. Statul român ne-a ajutat foarte muuuuult. Am făcut un proiect european, l-am câștigat, a fost foarte bun, numai că statul care trebuia să ne dea banii în 45 de zile, cum era contractul, ni i-a dat după unsprezece luni. Ne-au îngenuncheat și ei s-au asigurat că o să rămânem mult timp îngropați. Până ne-am ridicat, niște oameni au plătit cu sănătatea, cu relațiile interumane. Nu poți să stai unsprezece luni fără niciun ban. Colegilor mei care au lucrat acolo statul le-a pus poprire pe bunuri, deși nu a băgat niciun ban acolo. Trist e că de vină nu este Uniunea Europeană, care finanța proiectul, ci statul care a făcut POSDRU, cel mai prost proiect european posibil din toată Europa. Ghidul solicitantului este făcut de Guvernul României, nu de UE. La noi ghidul are 250 de pagini, la polonezi are șapte. Asta spune multe despre noi. Cinci-șase oameni au făcut proiectele varză. Noi spunem despre noi cele mai urâte lucruri. Nu toți suntem hoți și proști.

 

Toți cei pe care îi știu te consideră un om solar, care găsește ușor calea să comunice cu ceilalți.

În țara asta noi am cultivat ura cu o cerbicie demnă de o cauză mai bună. Nu poți ca proiectul tău de nație să fie ura. Totdeauna altcineva este de vină, nu noi. Generația mea conduce România și ar trebui să arate un pic mai bine. Sunt trist, înseamnă că atât putem. Nu prea este frumos drumul nostru. Aș fi vrut să fie un pic mai vesel, un pic mai relaxat, să nu tot golim cuvinte de conținut. Tinerii ne pleacă din țară, producem sute de actori, dar nimeni nu se gândește ce să facă cu ei. Am moștenit o Românie cu administrația din 1965. E cazul să o schimbăm puțin. Hai să vedem cum ar funcționa altfel. Teatre de stat avem câte aveam și pe vremea aceea. S-au făcut niște demersuri în zona independentă din nevoia artiștilor de a se aduna și de a face ceva împreună, nicidecum cu ajutorul statului. Și ei au terminat școala de teatru la fel ca mine, și la ei vine public, ca și la mine, publicul lor plătește taxe și impozite, ca și al meu. Dacă rezistă trei-patru ani, atunci înseamnă ceva în comunitatea respectivă. Oriunde ar fi, București, Suceava, Galați, Turda, nu contează, trebuie să beneficieze de un sprijin din banii aceia pe care îi folosim noi în cultură. Statul ar trebui să știe despre el ce a făcut, ce vrea să facă și un necesar financiar. Nu trebuie să ne dea numai nouă, că suntem Teatru Național, iar celorlalți deloc. Este o acută lipsă de solidaritate. Probabil că nu suntem încă pregătiți. Eu nu pot să dau afară actori din teatru pentru că au contracte nedeterminate. Visul oricărui manger nu este să dea oamenii afară, ci să aibă o trupă de o anumită valoare, care să aducă publicul. Nu este obligatoriu să fie numai tineri.

Așa cum ai spus, conducerea voastră este bicefală pentru că publicul este român și maghiar. Faptul acesta aduce responsabilități diferite pentru un director?

Este important că aici sunt două etnii. Nu e de ajuns că știm română și maghiară, ar trebui să învățăm o a treia limbă aici, cea a încrederii. Nici românii, nici maghiarii nu o știu. Toate încercările noastre de political correctness sunt un fel de mimetism. Inventăm tot felul de eroi și de scriitori numai ca să fim la paritate. Punem o statuie, schimbăm numele străzii cu unele care nu ne spun nimic. Eu aș zice să nu mai facem deloc statui. În orașul acesta au trăit și sași, și evrei, era un oraș al comunităților. Nu ne cunoaștem. Eu nu m-am născut aici, dar cunosc mai bine istoria acestui oraș decât politicienii. Românii, care sunt de vreo șaizeci de ani aici, au venit cu serviciul pentru că a fost atunci un interes politic. Când vorbim de maghiarizare, putem vorbi, în aceeași măsură și de românizare. Abia atunci putem comunica. Doar când vom face ceva împreună fără să ne oblige cineva, Tg. Mureș se va schimba fundamental. Teatrul, scriitorii, tot ce înseamnă mișcare culturală în acest oraș ar trebui să dezbată orice, să nu existe subiecte tabu. Să putem comunica, nu să tragem obloanele! Tot timpul facem apel la istorie, dar luăm din ea doar ce ne convine. Sper să trăiesc să văd că în orașul acesta nu vor mai fi bariere, să aud că ăla e țigan, ăla român, sau ungur, sau sas. Din acest punct de vedere, doar Timișoara ar trebui să fie în UE. Județul Timiș are cel mai puternic simț civic din România. Se pare că la noi totul a venit mai târziu. Am avut Răscoala din 1907 când peste tot se terminaseră deja răscoalele. Sărbătorim Centenarul, adică o sută de ani din care șaizeci au fost de dictatură: carlistă, antonesciană, comunistă. Unirea s-a terminat în 1921, dar nici acum nu avem sentimentul național pe de-a-ntregul. Vorbim de moldoveni într-un fel, Banatul e fruncea, ăilalți sunt mitici... Doar vorbim o limbă asemănătoare. La mine în zonă, la intrarea în Apuseni, se interferează trei județe. Nu contează cine de la cine a luat. Asta înseamnă transfer. Până în 1989 Clujul avea probleme, dar acum facultățile au devenit o mare Universitate. La noi sunt patru facultăți la 130 000 de locuitori. Enorm de multe! Când ai 3000 de studenți este un tip de finanțare, când ai 20 000, este alt tip. Copiii noștri nu rămân aici, pleacă să studieze la Cluj, Brașov, București, Timișoara. Ca să revin, publicul de la teatrul nostru nu este român și maghiar, nu suntem două secte. La trupa română vine public maghiar și invers. Ar trebui să avem o platformă comună. Asta nu înseamnă să fim obligați să lucrăm neapărat împreună ca artiști. Dar eu cred că un artist este mai bogat când cunoaște și limba celuilalt. Adică mă duc să joc un rol în turcă într-un filmuleț, joc în sârbă sau maghiară și la mine în comunitate nu joc cu colegul meu. Mai ales că unii actori stăpânesc foarte bine ambele limbi!

Hess:

CRONICI: