UN ARTICOL DE CARMEN TĂRNICERU
Villa Dolorosa începe ușor și calm, cu o încălzire lentă și blândă, cu încurajări spre inițiativă, care nu prevestește mai mult de un curs de yoga, cel mult revigorant. Doar titlul ce nu îți permite să te relaxezi. Și pe bună dreptate, căci apoi începe povestea, nuanțată în culori vii și dureroase pe alocuri, așa cum doar relația dintre trei femei poate fi. Spectacolul e static, repetitiv, sugestiv și dinamic în nemișcare și simțire, șocant vizual și auditiv pe ici pe colo. E o poveste pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș, care te face curios și te apasă treptat pe parcursul a trei ore, pe care Compania „Liviu Rebreanu” o ține bine în mână, cu respect și, culmea, ironie, cu intervenții dansante și izbucniri ce frizează alienarea. Este un spectacol plin al cărui sens l-am înțeles pe parcurs și care ascunde, bine-bine, o speranță de viață autentică. Singurul lucru de care mi-a părut rău este că nu am practicat și eu exercițiile fizice de la început. Cred că mi-ar fi prins bine...
Un spectacol-filosofie-dans-de-viață-și-sensibilitate-afectivă.
Foto: Cristina Gânj
Villa Dolorosa
de Rebekka Kricheldorf
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografia: Irina Moscu
Producător: Teatrul Național Târgu Mureș – Compania „Liviu Rebreanu”