Ai fost implicat în mai multe producții internaționale, dar și în multe producții românești. Cum ai simțit impactul producțiilor internaționale asupra mediului profesional de aici?
A fost foarte puternic, în sensul că, în anii 1990, mai pe final așa, când au început să vină americanii destul de constant (mai ales americanii, dar sigur că au mai fost și producții franțuzești, englezești, germane, hai să le zicem vestice), ei au venit cu programul lor de filmare. 12 ore de filmare cu o oră pauză de masă, foarte strictă. La filmare nu există situația să stea echipa de filmare după un tehnician sau după un anumit meseriaș care, până face el ceva, noi toți stăm și ne uităm la el – așa ceva a dispărut. Bănuiesc că ăsta era sistemul înainte, dacă unul uita ceva se ducea acasă să ia, iar echipa filmului stătea și petrecea, nu știu. Dar acum nu mai există așa ceva și sunt mulți oameni care nu s-au adaptat la sistemul ăsta, dar, de aceea, se lucrează cu oameni mai tineri. Este genul de disciplină pe care îl impune o echipă de filmare care, deși nu pare, e totuși organizată aproape militar, adică fiecare are niște atribuții, fiecare trebuie să fie atent la ce fac ceilalți din alte departamente, sunt unii care coordonează toată treaba asta, uneori cu un pic de, cum să spun eu?, accent pe disciplină, că n-ai cum altfel. E o echipă destul de ierarhizată, în care lucrurile nu sunt numai creative, ca fiecare să facă ce îl taie capul. Lucrurile sunt subsumate unei discipline și trebuie să recunoaștem că producțiile străine care au venit aici, repet, mai ales americane, au impus pieței noastre și echipelor de filmare un gen de disciplină pe care ele și le-au însușit. Nu știu dacă le respectă fel și în cazul producțiilor românești, dar e o mare diferență față de alte țări. . CITEȘTE TOT ARTICOLUL

Fiecare dintre cărțile mele a pornit de la dorința de a spune o poveste. Încep să scriu când îmi dau seama că simt personajul în mediul său, când i-am văzut acvariul. Fiecare poveste are nevoie de un context, iar contextul a fost pentru mine până acum România zilelor noastre. Dar n-am vrut neapărat să semnalez ceva, nu cu gândul acesta am pornit la drum. Scriitorul nu e un barometru al problemelor sociale și dacă și-ar propune așa ceva ar fi deturnat de la arta lui. Mie îmi place să citesc literatură pentru personaje, pentru povești și, mai ales, pentru cum scriitorul reușește să pună cuvintele unul după altul într-un fel anume. Nu pentru problemele sociale sau politice sau ideologice pe care le semnalează. Evident că altcineva poate fi de altă părere. CITEȘTE TOT ARTICOLUL

Cum a ajuns de la actorie la scenografie? Profesorul său, Miklós Bács, i-a dat impulsul. Oricum, în facultate, modela cu mâna lui obiectele trebuincioase în spectacolele sale și ale colegilor. La fel ca toți ceilalți, doar că el avea o îndemânare mai mare și idei mai multe. Cum, la o vreme, mergea la un curs de mișcare cu Vava Ștefănescu – „ne tăvăleam pe jos, ni se părea că facem ceva”, își amintește Damian – și cum Vava lucra la un spectacol cu Mihai Măniuțiu la vremea aceea, i-a rugat pe el și pe Tudorică (adică pe Tudor Lucanu) să-i confecționeze niște aripi de înger. Nimic mai simplu! S-au apucat băieții de ele, iar lui Damian i-a venit ideea să le pună un motoraș cu care să facă și fâl-fâl. Să zboare adică. Bașca s-a mai dus și la Muzeul de Artă să împrumute un clopot mare de sticlă sub care stau exponatele, a pus aripioarele fâl-fâl sub el, a dat drumul la motoraș și ele au început să se lovească de pereții transparenți. Sensu-i gata, căci o întreagă paradigmă se naște de la aripile care se zbat în gol, cu elanul frânt, transcendența retezată, cu un înger secat și neputincios, dornic să-și întoarcă fața de la lume etc, etc. Vava i-a prezentat aripile regizorului. Mihai Măniuțiu s-a uitat cu atenție și a spus: „Foarte bine. Vreau zece!”, moment în care pe cei doi studenți a căzut cerul. Vrând să ajute și să-și arate măiestria, se zdrobiseră crezând că era vorba de un singur obiect. „Și uite cum m-am apucat cu Tudorică să tăiem plexiglas, cabluri, apoi să le asamblăm și tot așa!”, își aduce aminte cunoscutul (acum) scenograf. CITEȘTE TOT ARTICOLUL