„Bucuria de a înțelege o lume prin pași mici, prin oameni, prin conversațiile scurte care nu se notează nicăieri, nici măcar în jurnal”

Cristina Rusiecki: În ciuda mirărilor mele, expoziția a etalat dublete perfect recognoscibile: sus fotografia fraților Manakia, jos fotografia făcută de tine. În câte locuri ai itinerat expoziția?

Cătălin D. Constantin: Proiectul a avut un traseu incredibil de generos. A călătorit în Grecia, la Metsovo și Ioannina, în Albania, la Korçë, în Macedonia de Nord, la Skopje și Bitola, în Turcia, la Istanbul și, desigur, în România, la București și Iași. Cinci țări balcanice și opt itinerări.

Dubletele fotografice – imaginea fraților Manakia de acum un secol și fotografia mea de astăzi – sunt adesea însoțite de un al treilea cadru, un colaj în care fotografia veche se suprapune lent peste cea nouă. Acest colaj funcționează ca o trecere între epoci și face vizibil felul în care timpul se așază peste locurile mici, peste satele de la poalele munților, unde schimbarea nu se observă de la o zi la alta, dar devine limpede atunci când pui imaginile alături. Expoziția are, astfel, două direcții: una documentară, firească, și una mai degrabă artistică, o invitație de a urmări povestea discretă a transformării acestor așezări izolate. Componenta multimedia – filme scurte din dronă în care imaginea veche se topește în cea de astăzi – duce această poveste mai departe și lasă privitorului o impresie limpede a continuităților sau, dimpotrivă, a discontinuităților, a felului în care un loc se modifică, fără grabă, de-a lungul deceniilor.

 

Itinerariul expoziției a fost și o succesiune de etape simbolice. La Metsovo, a fost vernisată în Duminica Floriilor și a fost găzduită de Galeria Averoff, unul dintre cele mai importante spații de artă din Grecia, într-un oraș considerat neoficial capitala aromânilor. A urmat Ioannina, orașul unde frații Manakia au avut primul lor studio și unde expoziția a fost prezentată în vechiul abator al cetății, transformat în galerie, chiar pe malul lacului. Ioannina apare în expoziție în trei panorame refăcute, cadre cu o geometrie spațială limpede, recognoscibilă și astăzi, dar mult modificată.

Bitola a fost un popas esențial, pentru că acolo a funcționat cinematograful fraților Manakia și tot acolo se păstrează cea mai mare parte a arhivei lor. În jurul anului 1900, orașul era capitala vilaietului otoman Monastir, una dintre ultimele structuri administrative otomane în Balcani. În România, expoziția a fost vernisată pe 13 mai la Muzeul Țăranului Român, locul de unde pornise întreaga călătorie. A urmat Iașul, unde, de 1 decembrie, am susținut o conferință despre legătura dintre latinitatea sud-dunăreană și epoca Manakia. Expoziția, deschisă la Iași în octombrie, urma să se încheie odată cu conferința, dar a fost prelungită până anul următor la Palatul Braunstein.

De multe ori am inclus în expoziții și o componentă locală. La Skopje, de pildă, am expus și imagini realizate cu o zi înainte, în satul macedonean Bukovo, unde am refăcut două dintre cadrele fraților și unde am întâlnit oameni extraordinari. La Istanbul, capitala Balcanilor în vremea realizării fotografiilor, am adăugat imagini rare cu ultima vizită a unui sultan în provinciile încă otomane, alături de o fotografie de astăzi a casei construite la Bitola special pentru a-l găzdui pe Mehmed Reșad al V-lea.

Istanbulul mi-a oferit și o amintire neașteptată, de data aceasta în afara expoziției: o întâmplare fără sens, a doua zi după vernisaj, în care un glonț a trecut la un milimetru de mine, lăsând o zgârietură ușoară. Nu a avut urmări, dar m-a făcut să mă gândesc, pentru o clipă, la perioada în care fotografiau frații Manakia – două războaie balcanice, tensiuni politice, neliniște permanentă. Privind imaginile lor cu sate izolate în pacea munților, uităm uneori cât de complicată și periculoasă era lumea în care călătoreau pentru a face fotografii.

Itinerariul expoziției a fost și o succesiune de etape simbolice. La Metsovo, a fost vernisată în Duminica Floriilor și a fost găzduită de Galeria Averoff, unul dintre cele mai importante spații de artă din Grecia, într-un oraș considerat neoficial capitala aromânilor. A urmat Ioannina, orașul unde frații Manakia au avut primul lor studio și unde expoziția a fost prezentată în vechiul abator al cetății, transformat în galerie, chiar pe malul lacului. Ioannina apare în expoziție în trei panorame refăcute, cadre cu o geometrie spațială limpede, recognoscibilă și astăzi, dar mult modificată.

Bitola a fost un popas esențial, pentru că acolo a funcționat cinematograful fraților Manakia și tot acolo se păstrează cea mai mare parte a arhivei lor. În jurul anului 1900, orașul era capitala vilaietului otoman Monastir, una dintre ultimele structuri administrative otomane în Balcani. În România, expoziția a fost vernisată pe 13 mai la Muzeul Țăranului Român, locul de unde pornise întreaga călătorie. A urmat Iașul, unde, de 1 decembrie, am susținut o conferință despre legătura dintre latinitatea sud-dunăreană și epoca Manakia. Expoziția, deschisă la Iași în octombrie, urma să se încheie odată cu conferința, dar a fost prelungită până anul următor la Palatul Braunstein.

De multe ori am inclus în expoziții și o componentă locală. La Skopje, de pildă, am expus și imagini realizate cu o zi înainte, în satul macedonean Bukovo, unde am refăcut două dintre cadrele fraților și unde am întâlnit oameni extraordinari. La Istanbul, capitala Balcanilor în vremea realizării fotografiilor, am adăugat imagini rare cu ultima vizită a unui sultan în provinciile încă otomane, alături de o fotografie de astăzi a casei construite la Bitola special pentru a-l găzdui pe Mehmed Reșad al V-lea.

Istanbulul mi-a oferit și o amintire neașteptată, de data aceasta în afara expoziției: o întâmplare fără sens, a doua zi după vernisaj, în care un glonț a trecut la un milimetru de mine, lăsând o zgârietură ușoară. Nu a avut urmări, dar m-a făcut să mă gândesc, pentru o clipă, la perioada în care fotografiau frații Manakia – două războaie balcanice, tensiuni politice, neliniște permanentă. Privind imaginile lor cu sate izolate în pacea munților, uităm uneori cât de complicată și periculoasă era lumea în care călătoreau pentru a face fotografii.

Cristina Rusiecki: La capătul acestui traseu, care simți că au fost cele mai mari împliniri pentru antropologul vizual Cătălin D. Constantin? Dar pentru omul din spatele camerei?

Cătălin D. Constantin: Drumul. Drumul, în sine, a fost cea mai mare răsplată. Tot ce am trăit între plecare și întoarcere – căutările, confirmările, întâlnirile neașteptate, liniștea satelor de munte, arhivele redeschise, întâmplările de pe parcurs – a contat cel puțin la fel de mult, poate chiar mai mult, ca rezultatul final.

Pentru antropologul vizual, împlinirea a venit din exactitate. Momentul în care locul se potrivește cu fotografia veche, timpul de un secol e anulat, iar ipoteza devine certitudine. Pentru omul din spatele camerei, a fost bucuria de a înțelege o lume prin pași mici, prin oameni, prin conversațiile scurte care nu se notează nicăieri, nici măcar în jurnal, dar rămân.

Au existat și coincidențe care au dat proiectului un sens simbolic. La Kruševo, primul loc unde am ajuns, am refăcut imaginea exact în aceeași zi în care o realizaseră frații Manakia, la o distanță de 114 ani, dar fără să știu asta atunci. Am înțeles-o abia după ce am comparat datele din calendarul iulian cu cele din calendarul gregorian. A fost un început care mi-a confirmat că, uneori, lucrurile se aliniază singure.

Cristina Rusiecki: Există vreo linie de continuitate între cele două mari proiecte, cel cu piețele din Europa, itinerată în zeci de orașe europene și cel de acum?

Cătălin D. Constantin: Da, există o continuitate, deși cele două proiecte pornesc din locuri foarte diferite. Atât în Somewhere over the Square, cât și în proiectul dedicat fraților Manakia, m-a interesat același lucru: felul în care spațiul vorbește despre oameni și despre timpul care trece peste viețile lor. În proiectul despre piețele urbane europene privesc orașul ca o scenă a vieții cotidiene, cu ritmurile ei publice. În proiectul balcanic, privirea coboară spre sate, spre așezări izolate, spre felul în care comunitățile mici își păstrează și transformă identitatea.

Pe scurt, unul vorbește despre centrul orașelor, celălalt despre marginile muntelui, dar miezul e același. Cum trăiește timpul în spațiu. În aparență sunt două proiecte fără legătură, dar în profunzime le unește aceeași întrebare. Ce rămâne dintr-un loc și ce se transformă atunci când îl privești peste distanțe mari de timp?

Cristina Rusiecki: Pentru antropologul vizual care este diferența între a fotografia/ filma cu drona sau a fotografia cu camera?

Cătălin D. Constantin: Pentru un antropolog vizual, diferența nu este doar tehnică, ci de poziționare față de lume. Fotografia cu camera te așază în mijlocul lucrurilor, la nivelul oamenilor și al străzii, presupune proximitate, dialog, un anumit tip de prezență. Ești acolo, împărtășind același sol, aceeași lumină, aceeași înălțime a privirii.

Drona schimbă complet această relație. Nu mai ești în centru, ci deasupra. Poți urmări felul în care se structurează spațiul, cum se așază casele în topografia muntelui, cum se desfășoară un sat sau o piață în interiorul peisajului. Este o perspectivă care nu anulează privirea de la sol, ci o completează, o pune într-un context mai larg.

Camera îți dă vocea locului din interior, drona îți arată arhitectura lui din exterior. Iar pentru antropologia vizuală, această dublă privire – una participativă și una panoramică – face ca povestea unui loc să fie întreagă.

Cristina Rusiecki: Ce înseamnă titlul proiectului, Dincolo de ieri?

Cătălin D. Constantin: Dincolo de ieri e, de fapt, azi. Și dincolo de azi e mâine. Gesturile mărunte ale unor oameni din locuri aproape necunoscute au făcut ca prezentul să arate așa cum îl vedem astăzi. Titlul sugerează exact această trecere. Nu rămâi în trecut, nu îl recompui, ci îl folosești ca pe o fereastră spre prezent și spre felul în care timpul se depune peste un loc. În sensul lui profund, proiectul este o invitație la a reflecta la consecințele acestor gesturi aparent banale, care vor modela ziua de mâine la fel de sigur cum gesturile de ieri au modelat-o pe cea de azi.

Îmi place să cred că, peste timp, cineva va porni din nou pe urmele fraților Manakia și va reface, încă o dată, aceleași cadre, peste încă un veac. Iar atunci eu nu voi fi capătul unui drum, ci doar jumătatea lui, un moment între două momente ale aceluiași mers al timpului prin locuri.

Cristina Rusiecki: Din câte știu eu, în orice proiect independent, cel care îl inițiază face aproape tot. Echipele, dacă există, sunt mici, iar volumul de muncă este imens. Tu faci partea de creație, tu redactezi volumul, tu faci grafica, tu te ocupi de tipărire, tu stabilești contactele, tu faci organizarea, tu faci decontul, adică tu le faci aproape pe toate. Ce ți s-a părut cel mai dificil în derularea acestui proiect?

Cătălin D. Constantin: Într-un proiect independent, da, aproape totul trece prin mâna celui care îl inițiază. Partea de creație este, paradoxal, și cea mai ușoară. Restul – logistica, grafica, tipărirea, transportul lucrărilor, contactele instituționale, programările, bugetele, deconturile – ocupă cea mai mare parte din timp, fiecare cu micile lor capcane și cu greșelile inerente unui om care încearcă să facă prea multe de unul singur.

Cel mai dificil nu a fost volumul de muncă, ci fragmentarea ei. Într-o zi refaci o fotografie în Pind, iar în următoarea trebuie să răspunzi la o avalanșă de emailuri, să pregătești un contract, să verifici culorile pentru tipar sau să găsești o soluție de transport pentru care nu există nici traseu, nici precedent. A fost un efort continuu de a ține împreună două planuri foarte diferite. Cercetarea și administrația. Drumul și biroul.

Uneori a fost complicat și pentru că un proiect de acest fel nu are pauze. Te însoțește și când mergi prin sate înzăpezite, și când stai noaptea să verifici o listă de lucrări sau să reformulezi un text.

Dar autonomia are și o parte bună: tot ce se vede la final poartă exact forma gândită de mine, cu toate reușitele, dar și cu imperfecțiunile ei. Iar această responsabilitate totală – cu libertățile și greșelile inerente ei – mi s-a părut, până la urmă, partea cea mai vie a proiectului.

Nu aș vrea să par orgolios, nu am făcut toate acestea singur. Am avut parte, în multe dintre drumeții, de prieteni foarte buni – Dan Bora, tu, Cristina, și Cristi, Dan Lăcătuș, Nadia și, nu în ultimul rând, verișoara mea, Carmen, curator al multor expoziții ale mele, mereu cu chef de drum și cu un ochi atent la detalii. De la distanță, mama a fost sprijinul discret și constant, a citit și a corectat tot ce am scris, inclusiv acest interviu. Apoi, în fiecare loc unde am poposit mai mult, am prieteni care au făcut ca lucrurile să fie mult mai simple decât ar fi părut pe hartă. La Kallarites, Napoleon. La Syrako, Barba Lefterie. La Metsovo, doamna Elena Averoff și fiica ei, primar neobosit și de o eleganță rară. La Ioannina, Maria Vlahou. Fiecare a adăugat câte ceva proiectului, o poveste, o direcție, un drum, o informație, o masă caldă, uneori doar sentimentul că nu ești singur într-un loc străin. Și mai sunt și alții, firește, pe care nu îi pot enumera aici fără a transforma interviul într-o listă de mulțumiri, deși poate că așa ar fi cel mai drept.

Cristina Rusiecki: Proiectul acesta, ca și cel dinainte, ți-a adus oportunitatea de a întâlni atât oficialități, ambasadori, autorități ale orașelor în care a fost itinerată expoziția, dar și civili, descendenții celor pe care i-au fotografiat frații Manakia. Presupun că dialogul se derulează în registre diferite. În lumea teatrului, pe oricine ai intervieva, la un moment dat, îți spune că în această profesie întâlnirile sunt cele mai importante. Și așa și este. Ai putea să ne dai câteva exemple de asemenea întâlniri din parcursul acestui proiect, pe care le-ai considerat relevante?

Cătălin D. Constantin: Cristina, ai dreptate, registrele au fost foarte diferite. Cu ambasadorii, primarii, directorii de muzee am vorbit, inevitabil, despre partea instituțională: patrimoniu, calendare, parteneriate. Dar cele mai surprinzătoare întâlniri nu au venit din acest registru, ci de pe drum, în momente pe care nu le pregătisem în niciun fel.

Există situații în care norocul vine exact când ai nevoie de el. În toamna lui 2019, aproape toate localitățile fotografiate de frații Manakia erau deja identificate și refotografiate. Iar peisajele din imaginile cu transhumanță îmi erau suficient de familiare încât să încerc ceea ce părea imposibil: localizarea lor, chiar și aproximativă.

Ți-l amintești pe păstorul din Samarina, Stergios Antulis? Eram împreună atunci, când încercam să fixăm pe hartă poate cele mai greu de identificat cadre ale fraților Manakia. Aveam filmul acela de un minut și douăzeci de secunde din arhiva de la Bitola, câteva indicii din albumul lui Nikopoulos, dar totul rămânea încă vag. În timpul refacerii cadrului, la orizont a apărut o turmă de oi și păstorul — unul dintre ultimii care mai duceau oile pe jos la iernatic. Parcă intrase în scenă exact când aveam nevoie. I-am vorbit în aromână și a răspuns imediat. Ne-a spus că mergea din Samarina către câmpia Tesaliei, practic pe același drum pe care Wace și Thompson îl descriau la începutul secolului XX. A privit fotografiile și a spus fără ezitare că oamenii din imagini nu sunt din Samarina. „Pot fi din Avdela sau din Perivoli… nu sunt sigur.” L-am întrebat cum își dă seama. „După desagă. Fiecare sat are modelul lui”, a răspuns, arătând spre desaga de pe cal. Era, în felul lui, o arhivă vie: un detaliu care pentru el spunea totul despre origine, într-o lume în care asemenea diferențe abia se mai văd. L-am reîntâlnit apoi, cu totul întâmplător, la Samarina, pe 15 august 2024. Nu mai practica transhumanța, din cauza unei peste ovine.

 

Într-un registru cu totul diferit a fost întâlnirea cu Zoran Kardula, unul dintre cei mai cunoscuți artiști vizuali și designeri grafici din Macedonia de Nord, de origine aromână. L-am întâlnit la vernisajul expoziției de la Skopje. Mi-a spus că familia lui păstrează fotografii realizate de frații Manakia și că bunicul său fusese prieten cu ei. O lună mai târziu, în drum spre Istanbul, am deviat traseul către Krushevo, Crușuva, orașul lui natal și singura localitate din lume unde aromâna are statut oficial. Acolo i-am întâlnit pe Hristachi și pe mama lui Zoran. Fotografii vechi, păstrate firesc în casa lor, erau expuse pe un perete cu nuanța aproape identică celei din galeria din Iași, unde tocmai vernisasem expoziția. Unele dintre ele erau în rame foarte asemănătoare cu cele pe care le-am folosit și eu, cumpărate din anticariate. A fost o suprapunere neașteptată între spațiul familiei și cel al expoziției, între arhivă și viața de zi cu zi. Îi datorez lui Zoran această descoperire, o ramură a poveștii Manakia care nu se afla în nicio arhivă, ci în casa unei familii.

Și, desigur, sunt multe altele. Întâlnirea cu Xanti, de pildă, o discuție care completa, cu o precizie tăcută, ceea ce imaginile nu pot povesti singure. Am descris-o într-un articol din B-Critic, pentru că merita un spațiu separat:

Xanthi. Întâlnirea cu doamna Chariklia Margaritopoulou