Printre cele mai captivante spectacole ale tinerilor regizori din ultimii ani se numără, cu siguranță, cele ale regizorului Andrei Măjeri, artist care nu a împlinit încă treizeci de ani. Captivante, mai ales pentru aerul lor lejer. Cel puțin, în aparență! Muzică și dans, ritmuri vii și o atmosferă... organică. Sau, mai degrabă, senzitivă. Cam în paradigma aceasta ne învârtim. În spatele aurei de lejeritate, însă, se ascunde un regizor inteligent, cultivat, cu mijloace rafinate artistic, care, paradoxal, își concepe opera matematic, după cum se confesa în conferința „Teatrul și al treilea gen” din aprilie 2019 de la Muzeul București, Palatul Suțu, unde a fost invitat alături de întreaga echipă a spectacolului Medea’s Boys: „Sunt un regizor gândirist, de formație mate-info. Tind să merg mult pe logică și atunci am nevoie de oameni diferiți de mine. Cred că în teatru este un echilibru fin între logică și delir, cred că nu trebuie să domine nici una, nici alta”.
Și, pentru că lucrurile trebuie să aibă greutate – iar spectacolele sale au –, forma agreabilă, accesibilă și ușor de prizat se asociază, paradoxal, cu mitul. Cel atotcuprinzător, în care intră povești de familie, fapte eroice, slăbiciuni, vinovății, plus căile tragice de eliberare din ele, viață, exces și raționalitate. Apolinic și dionisiac, în două cuvinte, deloc paralele cu realitatea, câtă vreme regizorul își caută adesea premisele spectacolelor în vechea tragedie greacă. Dacă facem un tur prin creația sa, vom constata că aproape jumătate din spectacole au ca punct de plecare adevărurile spuse de vechii tragici sau de scriitori care prelucrează mituri arhaice: Agamemnon de Rodrigo Garcia, Teatrul Național Cluj-Napoca, Exploziv de Elise Wilk (după Bacantele), Teatrul Național Craiova, Nunta însângerată de F. G. Lorca, Teatrul Național Craiova, Medea’s boys, devised theatre, Teatrul Apollo111, Meșterul Manole de Lucian Blaga, Teatrul Național Cluj-Napoca.
Nu textul în traduceri pompoase, nu arhaismele pline de culoare, nici cadența somptuoasă sau nobila poezie a tragediei grecești, nici măcar poveștile particulare țesute în jurul unuia sau altuia dintre eroi îl interesează pe regizor. Dimpotrivă: viul din tragedie, adevărurile sale imuabile, în al căror contur exhaustiv intră majoritatea schemelor, situațiilor, tipurilor de relații interumane, plus cauzele lor. Imuabile în fond, nu și în formă! De regulă, Andrei Măjeri apelează la un autor contemporan, fie că acesta este celebru și a rescris deja textele, dându-le interpretarea potrivită epocii și personalității sale (după vizionarea celor două spectacole montate pe textele sale la Cluj, Rodrigo Garcia s-a declarat încântat că scriitura sa suscită alt tip de universuri scenice, admițând că i-au plăcut tocmai pentru că nu seamănă deloc cu ceea ce face el), fie că recurge la unul dintre tinerii săi colegi dramaturgi ca să creeze o piesă cu totul nouă.
Este cazul colaborării cu Elise Wilk la Exploziv, despre care regizorul dă detalii într-un interviu publicat în B-Critic: „Dintotdeauna am fost extrem de atras de tragedii (am chiar un mic program de viitor în acest sens). Am făcut Bacantele la examenul de teatru codificat din anul II de facultate, dar și într-un spectacol cu deținute de la penitenciarul Gherla. Am vrut foarte mult să lucrez cu Elise Wilk și aveam nevoie pentru concursul regizoral de la Craiova de un text nou românesc. I-am propus ca sâmbure de plecare relațiile din Bacantele, tematica nomadului (pe care o urmăresc în mai toate spectacolele mele), dar și plasarea într-un liceu (aveam imaginea asta obsesivă a vestiarelor, a sexualității care se descoperă). Modalitatea intercalată în care a scris textul îi aparține autoarei (este deja o marcă a ei), totuși am operat unele modificări în timpul repetițiilor. Clar, Exploziv e un spectacol / text care nu mai are nicio legătură directă cu Bacantele (poate doar pentru noi, echipa creativă). Și, desigur, mici glumițe cu trimitere la original, de tipul tricoului pe care scrie GOD. Dar ăsta e un nivel intelectualist, terțiar”.
Elise Wilk scrie un text despre vârsta cu probleme, cu tentații nebănuite, cu iureșul adolescentin și cu tipica lipsă de discernământ. Își construiește discursul în perechi contrastante, ușor de receptat. De o parte elevii, cu pofta de viață și vâltoarea vârstei; de cealaltă, profesorii plini de ei, sastisiți, cu o falsă imagine asupra realității și a poziției pe care o ocupă. De o parte, elevul serios, fiu de profesoară, șeful clasei, cu probleme și inhibiții care, izolat în întinsurile non-comunicării, va recurge în final la suicid; de cealalată parte, vedeta-problemă, cu părul verde, cu o doză substanțială de agresivitate dublată de frondă. Noul apărut în școală, un macho turbulent, aprinde imaginația erotică a tuturor fetelor și, mai ales, a uneia dintre profesoare, dezabuzate, cu soț absent și un copil ale cărui probleme le va neglija din cauza atracției irezistibile față de colegul său. Pe scurt, o virtuală bacantă între două vârste, cu previzibilă tentă bovarică, epuizată de școală și de viața de familie. Dar poate mai importantă decât cele câteva personaje pe care textul le subliniază, în spectacolul lui Andrei Măjeri, devine trupa. În ea stă punctul de greutate, căci fiecare dintre actori își individualizează personajul cu detalii bine alese, nu de puține ori comice. În uniforme, elevii din spectacol conversează pe subiecte din lumea lor atât de proaspătă, se țin de glumițe și proiectează, ca orice adolescent, povești ireale.
O echipă de succes face regizorul și cu criticul de teatru Ionuț Sociu devenit autor dramatic la spectacolul Medea’s Boys, de la Teatrul Apollo 111, în care 30% din text îi aparține lui Euripide, iar restul este scris în limbaj contemporan de dramaturg după metoda devised. Și aici pe regizor îl obsedează modul în care conturul cuprinzător al mitului se pliază pe realitatea noastră, în care acesta face corp comun cu preocupările, atitudinile și chiar cu lifestyle-ul de azi. Ionuț Sociu scrie textele inspirate din jurul mitului, folosind improvizațiile, energiile și situațiile propuse de actori. Dar ceea ce reiese din combinarea tuturor acestor elemente străvechi este surprinzător de nou, atât prin dinamica excelent orchestrată de regizor, prin umorul de bună calitate, prin plăcerea de a face harcea-parcea referințele livrești și, nu în ultimul rând, prin consistența pe care o oferă temele propuse de mit, înveșmântate în straiele noi, cool, ale zilei.
Ritm alert, acțiuni non-stop, accent pe spectaculosul corpurilor și pe capacitatea lor de a furniza sensuri și atitudini, eclectism asumat, plus dispariția genurilor tradiționale, într-o distribuție exclusiv masculină. Barbara Medeea, cea care a comis atrocități pentru că loialitatea i-a fost înșelată – iată cel mai bun motiv pentru a pune în circulație atât teama bărbaților față de femeile puternice, de hachițele lor pe care nu le pot înțelege, cât și groaza de a nu se ridica la așteptările partenerei. A fost în stare eroina să pună la cale, cu sânge rece, infanticid și crime abominabile? Înaintașii găsesc explicația în originea ei barbară, fără legătură cu civilizația atică. Iată un bun prilej de a aminti drama migranților de azi. Își citește unul dintre băieți jurnalul? Ocazie perfectă de a discuta despre ficțiune și non-ficțiune. Un copil abuzat de unchiul pedofil? Se găsește și asta printre Medea's Boys. Disfuncție erectilă? Bifat! Dar și o clinică de succes care o tratează în două săptămâni în condiții de lux, incluzând și sevicii de wellness și mindfulness, deținută de cine altul decât de progenitura lui Esculap. Iar coperta, rama poveștii? Un party „anunțat pe grup” la care se întâlnesc argonauții să depene povești la cinci ani de la întoarcerea din călătoria după „lânița de aur”. Cea în care Iason, masculul alpha invidiat și urât de toți, a cucerit-o pe Medeea. Și, ca să-și mai stimuleze cheful de party, ajung high cu ce altceva decât cu MDA, numit și drogul dragostei?
În spațiul intim de la Apollo 111, Irina Chirilă imaginează un bar din Grecia, sub formă de corabie, cu hublouri în planul de jos, spectaculos folosite în anumite momente, și cu harta insulelor desenate cu creta pe tablă. Agățat de bouzouki-ul său, „megasensibilul rac” Orpheu îi înnebunește pe toți cu obsesia pentru ex-iubita de neînlocuit: „Am fost un căcănar cu Euridice. Noi, bărbații, nu ne asumăm nimic”. Toate personajele se dovedesc băieți de zei sau semizei din mitologia greacă, doar că angrenați într-un traseu invers, de la eroic la non-eroicul zilelor noastre. Fiecare dintre personajele din Medea's Boys își va defini identitatea prin contrast cu anceștrii. Cârciumarul Euphemus, fiul lui Poseidon, zeul ce îl înzestrase cu puterea de a merge pe ape, își recunoaște frica de apă amintindu-și cum tatăl îl umilea de față cu ceilalți. Tensiunea din raporturile parentale se insinuează în cazul fiecărui personaj, fie că e vorba de tatăl castrator, fie de figura maternă, la fel de castratoare, responsabilă de nesiguranțele din relațiile viitoare de cuplu. Mai ales când capul de serie este puternica și capricioasa Medeea, pentru că știm că „băieților le plac alea periculoase”. Și mai știm că „sexualitatea poate fi un coșmar dacă e asociată cu sentimentul de vinovăție”, cum va admite unul dintre frații gemeni, homosexualul sensibil și analitic, convins că Priapus era fratele lor vitreg.
Spectacolul păstrează temele solide ale teatrului antic, dar le învăluie într-un ritm demențial, în dialog cu replici scurte și spumoase, cu o atmosferă light, deloc tragică. Desprinși de aura mitului, departe de eroicii lor părinți, vor îmbrăca și ei soarta muritorilor, unde rutina și plictisul iau locul strălucirii. Asta după ce prospețimea faptului dintâi se sleiește. Finalul cu cei doi băieți, Euphemus și Orpheu, rămași după party în taverna mai mult pustie, este relevant: dar dacă expediția după „lânița de aur” de la douăzeci de ani va fi cea mai mare aventură a vieții lor? Dacă tot ce vor face de acum încolo nu va fi decât să o evoce ca moșii care tot trăncănesc despre tinerețe?
Diferența dintre cele două planuri, cel al poveștii actuale și cel din original, produce o tensiune particulară. Nu e vorba numai de muzica năucitoare, bine aleasă, cu tobe ritualice, ce prefigurează intrarea în textul lui Euripide, ci de reușita regizorului Andrei Măjeri care orchestrează totul în așa fel încât cele două lumi par a se completa. În ciuda stilului suplu și lejer, trama originară nu este „revizitată”, ci trăiește literalmente sub ochii noștri. Doar că lumea noastră integrează mitul în stilul ei. Aceiași actori-băieți-de-băieți, cu argoul lor spumos-vulgar, se vor replia în nobilele personaje din Medeea, cu toată gravitatea și febrilitatea necesare originalului. Articulațiile nevăzute ale spectacolului mustesc de tensiune inerentă la trecerea de la actualitate, cu milioanele ei de informații dispuse pe orizontală, înghițite dintr-o privire (și psihanaliză, și wellness, și știință, și mindfulness, chiar și genosociogramă!), la carnea mitului care, pătrunzând în adâncime, presupune cu totul alt tip de receptare. În timpul conferinței mai sus-menționate în legătură cu Medea's Boys, Andrei Măjeri vorbea chiar de două spectacole diferite care se combină: „În primă fază, am început repetițiile cu lucrul la Euripide. Prima dată am construit cele patru momente care folosesc textul antic. Ulterior, după ce le-am schițat pe acestea, Ionuț venea, mai vedea ce se lucra, simțea cum evoluează energiile. Apoi, am început să lucrăm la textul contemporan. Cumva, în spectacol, sunt două texte îmbinate. Sunt chiar două spectacole într-unul, dar comunică bine”.
Nu este singura dată când regizorul vorbește despre două spectacole diferite în cadrul aceleiași montări. Două universuri distincte care la un moment dat se coagulează sau unul care se scindează pentru ca spectacolul să vireze estetic într-o cu totul altă direcție par modalități care exercită o anumită atracție asupra eclecticului regizor. Referindu-se la montarea de la Teatrul Național Cluj-Napoca pe textul lui Lucian Blaga, Meșterul Manole, Andrei Măjeri precizează: „Era un risc major abordarea textului lui Blaga, Meșterul Manole. Nu am acceptat nici un alt proiect cinci luni înainte. Am citit piesa de multe ori și, de fiecare dată când o lecturam, am încercat să schimb mici cuvinte astfel încât să nu fie un exces de arhaisme, publicul să nu se întrebe: ce a zis ăla pe scenă?. Cred că, din punctul acesta de vedere, este o reușită. Am vrut o anumită distribuție și mi-am asumat riscul de a face două spectacole, de fapt, un spectacol al primelor patru acte, cumva acceptat de un public mai clasic, și ultimul act, scurt, dar pentru mine foarte important, care a fost acceptat de un alt tip de public. (...) Spectacolul naște controverse pentru că schimbă convenția la un moment dat. Faptul că nu stârnește reacții unanime îmi place, unanimitatea mă sperie”.
În Medea's Boys, juxtapunerea celor două planuri naște o atmosferă electrică. Fraze din limbajul mundan ca „mergem pe băiețeală”, „e mai mult pe imagine”, „a fost pe haos până am venit aici”, „just grow up, bro!”, „vrei niște MDA? Ce trip a fost când am plecat de pe insula aia!” (își vor aduce aminte argonauții), „măcar te scoți cu muzica, știi ce zic?” (îl încurajează unul dintre prieteni pe Orpheu) – și exemplele pot curge râuri –, amortizează disperarea și groaza țesute de originalul lui Euripide, căptușindu-le cu un aer light-amuzant. Contrastul dintre cele două tipuri de text, cel vechi, nobil, quasisacru și cel de azi, plus gesturile de staruri rock ale actorilor sau rapp-ul inspirat de conflictul din Medeea generează comic (inclusiv de nume) și un entertainment intelectual de calitate. Nu lipsesc nici revizitarea ironică a școlii vechi de actorie, ca în declamația lui Creon, nici analiza profilului psihologic conform zodiei, inclusiv ascendentul.
Băieții s-au împrietenit cât au fost în căutarea „lâniței de aur”, pe nava Argo, în călătoria inițiatică a vieții. Triphos, numit așa după numele actorului Eduard Trifa, cel care o joacă pe Medeea în scenele din Euripide și pe fiul lui Dionysos în celălalt plan al spectacolului, s-a retras, la întoarcere, pe o insulă, în singurătate, ca să se regăsească și să-și scrie Jurnalul. În Exploziv, după Bacantele, armonia grupului va fi tulburată de străinul ce apare brusc, elevul-problemă și vedetă în același timp care poate coagula energiile din jur. În Amplexus sau Ultima îmbrățișare, despre care va fi vorba imediat, fiul plecat de acasă de mulți ani se întoarce pentru cea din urmă întâlnire cu mama și cu unchiul său. Fiecare drum se acoperă de aura inițierii, nu în plan ezoteric – despre ce ezoterism s-ar putea vorbi în vremurile noastre non-eroice? –, ci în cel existențial, în cel al auto-cunoașterii, al auto-definirii, în rezolvarea interogațiilor asupra propriei identități. În mod similar, apariția străinului bulversează status-quo-ul societății în care descinde (chiar și când aceasta este constituită de o unică familie), agită spiritele, produce dezordine sau conflicte, forțând astfel accesul la o nouă etapă. Sunt funcțiile primare ale motivului rătăcitorului sau străinului în literatură, iar lui Andrei Măjeri îi trezește interesul această veche paradigmă, chiar dacă, după cum mărturisește, atracția sa a fost una pur intuitivă.
„Cred că după șapte-opt spectacole regizate, mi-am dat seama de o temă predilectă în proiectele mele, totalmente involuntară, aceea a personajului nomad, a rătăcitorului. Recunosc, sunt fascinat de cel/cea care, voluntar sau obligat/ă fiind, lasă confortul unui univers cunoscut, înlocuindu-l cu instabilitatea provocată de nou, de neprevăzut. Tot mai conștient, am început să-i și testez valențe acestui reper care încă nu știu de unde vine. Dar intuiesc că mă invită undeva, cât mai departe. Dionisos/Denis în Exploziv de Elise Wilk, Omy din Organic de Saviana Stănescu, Medeea din Medea’s boys de Ionuț Sociu, Ivona din Ivona, prințesă de Burgund de W. Gombrowicz, vocea tatălui din Agamemnon, Leonardo în Nunta însângerată, Bogumil și Găman din Meșterul Manole de Lucian Blaga, Anders (tatăl din Amplexus), iar mai recent Velasquez în Las meninas de Ernesto Anaya și cei doi protagoniști Algernon și Jack (Bunbury și Onest) din Bună seara, domnule Wilde! sunt toți exponenți ai tipologiei personajului de tip labil, nomazi prin excelență. În fond, ei sunt doar niște variațiuni extrem de diverse pe aceeași temă: zeul rătăcitor aducător de desfrâu, refugiatul traficat de alți emigranți, dezrădăcinata trădată de soț, ultra-sensibila care alege refugiul tăcerii, consumerismul întrupat într-un tată violent, călărețul îndrăgostit, alter-ego-urile nestatornice ale protagonistului, artistul fidel regelui finanțator, cei doi tineri care trișează normele morale specifice epocii victoriene etc. Peregrinările de orice tip mă incită la maximum și ador să le explorez în spectacolele mele. Urmează un spectacol cu Trei surori de A.P. Cehov, unde lipsa unei permanențe locative ideale devine clișeu și motor dramaturgic: La Moscova, la Moscova!”.
Versatil, creativ, curios să experimenteze cât mai multe tipuri de universuri scenice la început de carieră, Andrei Măjeri pare captivat de structuri narative și de tipuri de scriitură cât mai diferite, până la a merge în a-și încerca mâna și ca dramaturg. În spectacolul Amplexus sau Ultima îmbrățișare, montat la Teatrul „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu, dubla calitate a lui Andrei Măjeri, de autor și de regizor, dă indicii asupra a ceea ce îl preocupă pe artist la tinerețe: nevoia de a se defini pe sine în relația cu reperele fundamentale, familie, țară, tradiție și civilizația din care face parte. În mod cert, una europeană, cu o tentă vizionară, însă nu foarte departe de cea actuală. Și, evident, teatrul. În lumea civilizată a viitorului imaginată de Andrei Măjeri, mediul și biologicul sunt controlate, durata de viață umană a fost stabilită la o sută de ani, iar „finalul este acum serializat”, după cum va spune Andres, unul dintre cele trei personaje de pe scenă, cumnatul mamei, devenit, până la urmă, soț. Vizita fiului, respectiv nepotului, reprezintă „o ultimă îmbrățișare” în familie, în timpul civilizației din viitor, „soră geamănă cu barbaria”, care controlează toate impulsurile: „E tot mai greu să găsești ceva greșit în lumea în care trăim. Imperfecțiunea nu mai există”, declară același Andres.
Spectacolul crește la umbra evocării momentelor de familie, a unei existențe la timpul trecut, în care nu faptele în timp real țin prim-planul, ci rememorarea lor, cu poze proiectate din album sau cu amintirea secvențelor relevante, care o sensibilizează pe mamă. Fiecare personaj pare să se retragă în propria viață interioară. Replicile, deși răspunsuri adresate celorlalte personaje, reprezintă, adesea, doar decupaje dintr-un monolog interior rostite cu voce tare, uneori, cu iz sapiențial, așa cum este cel mai adesea cazul lui Anders: „Rețeaua asta de amintiri, căreia unii îi spun viață, s-a dărâmat în jurul meu, iar eu sunt prins sub dărâmături. E-atâta de trăit și nu e timp”. Izolate într-o casă-cușcă, în atmosfera populată doar de amintiri, personajele taie contactul cu lumea, refuzând orice intruziune. Soneria de la ușă rămâne fără răspuns, iar mama continuă să stea cu spatele la familie și la public, retrasă în trecut, în rememorarea în cerc a evenimentelor, pregătirea mâncărurilor preferate ale fiului sau jocurile de pe vremuri ale casei, când ea, Carola, ocupa poziția centrală. Spațiul imaginar în care regizorul-dramaturg alege să-și plaseze povestea de familie este Suedia. În fața casei-acvariu în care sunt prinse cele trei personaje, patru cântăreți, doi băieți și două fete îmbrăcați în costume glamour cântă live. Muzica și dansurile lor energetice au un rol decisiv în dinamica spectacolului, aducând pe scenă melodiile atât de îndrăgite ale celebrei formații ABBA, adevărat brand al Suediei.
Ceea ce reușește regizorul Andrei Măjeri, fie că face teatru pentru adolescenți, ca în Exploziv, fie că abordează un autor incisiv ca Rodrigo Garcia (Moarte și reîncarnare într-un cowboy), fie că montează propriul său text, este un ritm debordant, alături de fericita alternare a acțiunii dramatice cu dansul și cu muzica – de regulă cântată live. În spectacolele sale se aud hituri celebre și se cântă performant. „Muzica este extrem de importantă pentru mine. Cel puțin 90% din ideile regizorale anterioare lucrului la scenă îmi vin dansând. În Exploziv, textul era destul de scurtuț și lucram pentru prima oară cu personaje secundare. Mi-am dorit să le fac fiecăruia cel puțin două momențele strong (cum e cel cu fata tocilară care cântă Gaudeamus Igitur beată sau cel al party-ului noaptea în liceu). Muzica funcționează ca un liant, uneori pentru anumite insuficiențe/neputințe ale textului, ale mele etc. Gândesc ritmic. Evit să le arăt actorilor cum să facă ceva, dar le spun obsesiv când nu sunt în cadența potrivită. În Cowboy, pe de altă parte, falsul titlu de filieră absurdă mi-a deschis apetitul pentru universul muzicii country, care a legat scenele atât de disparate ale textului. Recunosc, nu folosesc orice muzică în spectacole, ci, de regulă, feminină și aparținând unor dive din deceniile trecute”, mărturisește regizorul în B-Critic.
Andrei Măjeri pare că ține în mânecă o sumedenie de tehnici regizorale la care recurge când crede de cuviință pentru a schimba cu ușurință ritmul și registrul. Iată de ce teatrul său, atât de bogat în mijloace de expresie, „curge degrabă”, antrenant și plin de viață. Ritmul se insinuează în spectatori pe nesimțite, acaparându-i într-un univers senzitiv. În spatele acestor energii, se află o construcție extrem de elaborată care se folosește de mecanisme multiple, orchestrate simfonic. Nici una dintre tehnici nu este cu totul insolită, dar modul original în care se combină asigură o doză importantă de prospețime. În Medea’s boys, unul dintre cele mai complexe spectacole ale regizorului, în scena dintre Medeea și Egeu, doi actori se mișcă, interpretează, fac gesturile, în timp ce vocile care rostesc textul vin din întuneric, de la alți doi colegi. Spiritul de echipă și personalitatea versatilă a regizorului dau naștere unui spectacol organic, dinamic și fluid, în care un rol decisiv îl ocupă mișcarea (coregrafia Attila Bordás) atât de bine sincronizată la copiii Medeei, atât de expresivă în posturile venusiene ale băieților împrumutate din sculptura clasică. De cele mai multe ori, mișcarea are un rol decisiv în construcția relațiilor dintre personajele. Absolut toate momentele de mișcare sunt reușite, culminând cu dansul băieților nud ca formă a libertății, una dintre scenele cele mai puternice, cu totul non-erotică, în ciuda nudității, sau cu dansul grațios al lui Myros la bară, până nu demult stâlpul cu armura modelată bărbătește, după pectoralii lui Iason. De la o scenă la alta, montarea crește în intensitate și spectaculos. Secvențele de grup, cu șoapte la unison, uneori cu mișcări diferite ale actorilor, sunt excelent realizate. Toate scenele corului constituie un spectacol în sine, fie că personajele își spun replica pe rând, pentru ca fiecare să o repete pe cea despre Medeea, inclusiv în greacă, fie că recită același text, ca în ultima intervenție, când ei, coreutele adică, în rochii de dantelă neagră, stând picior peste picior, în postùri de mici burgheze, anunță emanciparea femeilor. Dar, oricât de asumată ar fi convenția, când se spune „Femei corintiene...”, iar ele sunt numai bărbați, privirea ironică se presimte.
Andrei Măjeri are toate datele ca să devină un regizor de succes pe termen lung: cultură, talent, intuiție, umor, o notă solară, știința de a doza ritmul și tehnicile dramatice. Plus darul de a coagula echipe. Să-l urmărim!
Foto: Claudiu Popescu, Biro Istvan, Oana Monica Nae, Alin Barbir, Emi Chirea
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.