Oldies but goldies în Festivalul Național de Teatru

Dacă în articolul precedent, arătam cum Festivalul Național de Teatru și-a întors fața către formele noi de teatru, trebuie semnalat că nici spectacolele monștrilor sacri nu au lipsit. Să recunoaștem că acestea au readus în memorie gloria și deliciile unei epoci de frumoasă amintire. Un exemplu a fost Macbett de Eugène Ionesco, în regia lui Silviu Purcărete, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, una dintre cele mai inspirate montări din îndelungata carieră a regizorului. Textul lui Ionesco s-a dovedit un excelent pretext pentru ca regizorul să-și pună în evidență marile calități: privirea satirică, de un grotesc mult îndulcit față de alte spectacole, umorul infailibil, realizat cu mijloace pe cât de simple pe atât de curate, construcția bazată pe leitmotive comice, vizuale și interpretative. Desfășurate în scene recurente, acestea asigură, de fiecare dată, o nouă savoare.

Din păcate, contextul general din 2022 oferă un cadru cum nu se poate mai adecvat unei satire la adresa dictaturii, a liderului suprem, lingușit și urmat „neabătut” de o șleahtă de acoliți care de abia așteaptă să-l dea jos. Greu de realizat o caricatură din Supremul, charismaticul, vindecătorul, dictatorul plin de el, adulat și mințit în același timp, care să nu cadă în tușe groase. Ei bine, Miklós Bács reușește, în acest rol, performanță sută la sută. Înconjurat de partenerii de scenă lansați în registrul serios, actorul găsește echilibrul fin între accentele lor grave și hahalera pe care o are de interpretat, fără să strecoare nici cea mai mică notă discordantă și fără să fărâmițeze unitatea stilistică.

Refuzând contextualizarea, Macbett rămâne o satiră la adresa întregii clase politice, la nivel global, cu birocrații ei spilcuiți, cu gesturi controlate și îmbrăcăminte sobră sub care se ascund arme gata de folosit în caz că se pune de un puci. Mediocritatea și slugărnicia constituie apanajul clasei politice de conțopiști care se iau în serios, deși, în fond, sunt ghidați doar de două impulsuri: puterea și femeia (cea din urmă, desigur, ca premiu pentru cei puternici). Doar că în orice femeie stă o mică vrăjitoare. Și ce te faci când în loc de una sunt trei: regina și suita? Când femeia, plictisită de regele ei, ar vrea să-l schimbe, dar nu-i prea vine la îndemână să-și piardă poziția supremă. Nimic mai simplu: manipulează șleahta de viteji care se întrec în a câștiga favorurile perechii-trofeu al celui mai puternic. Așa va afla Macbett că își dorește puterea. Răsucirea relațiilor de putere, cu toate etichetele ei ostentative și cu clișeele comportamentale devine, în montarea lui Silviu Purcărete, un nou prilej de umor suculent.

Regina (Andrea Vindis), care face jocurile din umbră, știe cum să lingușească pentru ca bărbatul să se simtă în control. Știe și cum să apese pe butonul libidinal dacă și când interesul o cere. Mai ales când cel manipulat este interpretat de Bogdán Zsolt, într-un Macbett sobru și încrezător în puterile sale, care evoluează într-o suită de situații până când istoria de la vârfurile puterii, glorie – complot – decădere, se va repeta. În rest, o caricatură savuroasă, de proporții rabelaisiene, a codului onoarei și loialității față de stăpân, cultivat de tagma masculină a vitejilor de paradă. Care se învârt cu o frenezie neostoită, declanșând aceleași mecanisme dintotdeauna: putere – război – schimbarea puterii – război... în ciclurile veșnic repetitive ale istoriei. Iar când toate acestea sunt învelite într-un halou comic de calitate, pur și simplu, nu poți să-i reziști.

Foto Macbett: Biró István

Ediția aceasta a Festivalului Național a avut o secțiune în premieră: spectacole ale regizorilor români care au montat în străinătate: Waste! de Gianina Cărbunariu, la Schauspiel Stuttgart, Pata oarbă de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu, regia Andrei Măjeri, la Teatrul Național Sârb din Novi Sad, Scaunele de Eugène Ionesco, regia Tompa Gábor, la Teatrul Național din Luxemburg. Faptul că regizorii noștri, împreună cu echipele de creatori, au avut succes reprezintă – de ce să nu recunoaștem? – un prilej de mare mândrie. Sperăm să existe material din belșug pentru ca modulul să continue și la edițiile viitoare.

Un alt modul a cărui revenire în festival trebuie salutată se referă la prezența spectacolelor străine. Dintre cele pe care le-am văzut unul a fost cu adevărat impresionant: Zăpada de Orhan Pamuk, regia Bartosz Szydłowski, coproducție a patru teatre poloneze. Tot despre încleștarea între puteri este vorba și aici, doar că, de data aceasta, fără strop de comic. Registrul rămâne grav, după cum o reclamă tema care se referă la convingeri religioase, dogmă, fanatism și încercarea de a scăpa din marasmul lor. Fără niciun câștig de cauză, într-o reluare perpetuă a formelor radicale, a cruzimii și terorismului! Nu există libertate când fundamentalismul devine doctrină de stat, demonstrează Pamuk. Nu există posibilitatea liberului arbitru într-un regim al cărui aparat politic se folosește și se validează prin îndoctrinare religioasă. Iar atunci când intelectualii revendică acest liber arbitru, când încearcă să se elibereze de dogmă, plătesc cu viața. Știe Pamuk (unul dintre scriitorii distinși cu Premiul Nobel condamnat în patria-mamă) să construiască povești care se ramifică pentru a-și răspunde în timp. Știe cum să desfășoare situații emblematice, cu o diversitate de personaje prinse în acțiuni ce se întind pe spații ample.

Reprezentanți ai unei întregi scale de credință apar pe scenă, de la cei ponderați la cei cu convingeri puternice, formați în școlile religioase, cu devoțiune benignă, până la cei radicali, dispuși să-și ucidă semenii. Mai ales când în jur există sărăcie, mizerie, lipsă de speranță și de viziune. Mai ales când religia devine capital pentru politicieni. Poate că cel mai frumos pasaj din existența eroului tragic, pus fără voia lui în situații insurmontabile, rămâne rememorarea unei întâlniri emblematice pentru clivajul dintre societatea musulmană și cea occidentală. Aflat în vizită la un ziarist german, personajul principal, un intelectual turc, este marcat de curtoazia cu care este primit, de abordarea rațională în cadrul conversației cu subiecte serioase, inteligentă și calmă, mult diferită de agresivitatea ce se derulează în întâlnirile colegiale și familiale din țara lui. Momentul este cu atât mai emoționant cu cât actorul Szymon Czacki evocă întâlnirea cu o uimire retroactivă și cu o caldă sinceritate.