Cu Amplexus sau Ultima îmbrățișare, spectacol montat la Teatrul „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu, Andrei Măjeri debutează pe scena românească și ca dramaturg. Dubla calitate, de autor și de regizor, dă indicii asupra a ceea ce îl preocupă pe artist la tinerețe: nevoia de a se defini pe sine în relația cu reperele fundamentale, familie, țară, tradiție și civilizația din care face parte. În mod cert, una europeană, cu o tentă vizionară, însă nu foarte departe de cea actuală. Toate se leagă inevitabil de muzica despre care știm – dintr-un interviu anterior din B Critic –, că ocupă un rol esențial în creația regizorului. De data aceasta, Andrei Măjeri alege, nu întâmplător, de vreme ce țara unde se desfășoară ficțiunea ușor futuristă este Suedia, muzica semnată de ABBA.

Mărcile constante ale lui regizorului – muzică și dans, decor care ia ochii, replică inteligentă, tușă agreabilă, spectacol viu, cu articulații interioare meșteșugite – se grefează acum pe interesul pentru poveștile de familie. Pe scenă se află, bine delimitată, un fel de casă-acvariu care, la rândul său, conține, un alt acvariu. Scenografia Irinei Chirilă este cu adevărat spectaculoasă, mai ales când light design-ul potențează aerul captivant-neverosimil al interiorului. Casa cu pereți de sticlă, o construcție suplă și modernă, izolează de exterior personajele ce par să trăiască în realitatea intermediată de civilizație. Una în care tradiția și apartenența la spațiul cultural se explică prin prezența steagului suedez, prin referirile la vikingi, la viața petrecută de mamă în fabrica IKEA și, bineînțeles, la ABBA, ale cărei refrene prefațează fiecare scenă. Îmbrăcați în costume glamour, cei patru cântăreți, doi băieți și două fete(Mădălina Ciobănuc, Oana Marinescu, Vlad Rădulea și Mihai Rădulea), care cântă live, asigură interfața scenică a poveștii de familie. Muzica și dansurile lor energetice au rol decisiv în dinamica spectacolului, aducând pe scenă melodiile atât de îndrăgite ale celebrei formații, adevărat brand al Suediei. Viața familiei este grefată pe acesta: Olaf, actorul, o ceruse în căsătorie pe Carola cea iubită de ambii frați la ultimul concert ABBA.

În textul inteligent construit, în care informațiile răsar cu picătura, cele trei personaje imaginate de Andrei Măjeri sunt fiul de 57 de ani, aflat în vizită la mama de 93 și cumnatul ei de 98 de ani, devenit soț după moartea primului bărbat, Olaf. Acesta, actor, ținuse capul de afiș în Hamlet timp de unsprezece ani. De altfel, teatrul și referirile la arta care îl preocupă pe tânărul regizor-dramaturg zac în subsidiar peste tot, în tramă, în imaginile proiectate, în țeasta supradimensionată a „sărmanului Yorick” de pe masă, în replicile spirituale, cu impact, construite... ca la teatru, cu care personajele își vor puncta discursul, în evocarea depresiei sau chiar a alcoolului din cabina de machiaj. Kristian, fiul-arhitect, ce visase să se facă actor, la fel ca tatăl său, dar pentru care mama a ales cariera de arhitect, se uită la Hamlet în interpretarea lui Lawrence Olivier, imagini proiectate astfel încât să le vadă toată sala. Joaca inteligentă cu intertextualitatea se citește și în relația unchi-tată căruia fiul arhitect îi va mărturisi „Atâția ani m-am antrenat să te iubesc...”, în fond, o rescriere evoluată – pentru civilizația actuală –, a celei dintre Hamlet și Claudius. În rolul lui Kristian, Cosmin Brehuţa, cu gesturi și mișcări ușor bufe, cu un aer ușor distras și cu o excelentă expresivitate corporală, contribuie la izul fantastic, dar și ludic al spectacolului. Cele două personaje masculine imprimă o tușă absurdă, mecanică, adecvată perioadei din viitor în care este plasată acțiunea. Este și cazul lui Radu Botar în rolul Anders, ludic în anumite situații, dar cu un aer împăcat, desprins oarecum de lume, profesor de istorie cu o carieră de patruzeci de ani, care mai are numai doi ani până la marele FINAL.

În lumea civilizată a viitorului imaginată de Andrei Măjeri, mediul și biologicul sunt controlate, durata de viață umană a fost stabilită la o sută de ani, iar „finalul este acum serializat”, după cum va spune Andres. Vizita fiului reprezintă „o ultimă îmbrățișare” în familie, în timpul civilizației din viitor, „soră geamănă cu barbaria”, care controlează toate impulsurile: „E tot mai greu să găsești ceva greșit în lumea în care trăim. Imperfecțiunea nu mai există”. Spectacolul crește la umbra evocării momentelor de familie, a unei existențe la timpul trecut, în care nu faptele în timp real țin prim-planul, ci rememorarea lor, cu poze proiectate din album sau cu amintirea secvențelor relevante, care o sensibilizează pe mamă. Fiecare personaj pare să se retragă în propria viață interioară. Replicile, deși răspunsuri adresate celorlalte personaje, reprezintă, adesea, doar decupaje dintr-un monolog interior, rostite cu voce tare, uneori, cu iz sapiențial, așa cum este cel mai adesea cazul lui Anders: „Rețeaua asta de amintiri, căreia unii îi spun viață, s-a dărâmat în jurul meu, iar eu sunt prins sub dărâmături. E-atâta de trăit și nu e timp”. Izolate în casa-cușcă, în atmosfera populată doar de amintiri, personajele taie contactul cu lumea, refuzând orice intruziune. Soneria de la ușă rămâne fără răspuns, iar mama continuă să stea cu spatele la familie și la public, retrasă în trecut, în rememorarea în cerc a evenimentelor, pregătirea mâncărurilor preferate ale fiului sau jocurile de pe vremuri ale casei, când Carola ocupa poziția centrală. În cea mai contrariantă prezență din realitatea futuristă a spectacolului, mama care rămâne întoarsă aproape tot timpul, Simona Urs, stăpână pe mijloacele actoricești, cu voce bună, cu interpretare matură, pare să direcționeze toate energiile înspre ea.

Relațiile între cei trei membri ai familiei se păstrează calde după o viață petrecută împreună, mai ales între Carola și Anders, personajele care se apropie de marele FINAL. Doar că el, într-o lucidă observație și contemplare de sine, cu doi ani înainte de moarte, alege să se izoleze de tot. Pentru Carola, adevăratul sfârșit îl reprezintă nu dispariția lor fizică, ci faptul că va pierde lucrurile intime, codul micilor gesturi ce aduc bucurie și siguranță, ca ritualul dinainte de somn („Să mă piepteni înainte de culcare, să mă săruți pe urechi, dar mai ales să aștepți să adorm prima”). Cum se modifică relațiile dintre membrii unei familii înainte de dispariție, ce accente intervin în dinamica ei afectivă și ce anume se estompează sunt elementele care par să-l intereseze pe regizorul-dramaturg Andrei Măjeri în Amplexus sau Ultima îmbrățișare, un spectacol redutabil vizual, care vorbește despre investigarea tânărului artist în relația cu anceștrii.