Print Friendly, PDF & Email

Interviu cu Alina Ușurelu realizat de Ana-Maria Irimia

Ești artist vizual, performer și manager cultural. Cum jonglezi cu toate și cum ți-a fost drumul până aici?

Viața îți deschide tot felul de uși către locuri pe care nu ți le poți imagina. Curiozitatea este una dintre calitățile mele, dar și unul din defectele mele. Ea m-a împins de fiecare dată să pășesc dincolo de aceste uși și să caut. Uneori a fost bine, alteori nu atât de bine. Însă pur și simplu nu mă pot opri din asta. Apoi mai sunt lecțiile pe care le invatam pe parcursul vieții care ne ajută să luăm decizii și să ne adaptăm la societate. Unde mergem mai departe? Cât de departe reușim să mergem?… Apoi, bineînțeles, motivația și lucrurile despre care credem că avem ceva de demonstrat. Un continuu balans între ego, rațiune și emoție … Background-ul meu este foarte divers, am terminat Facultatea de Istorie, în timp ce făceam cursuri de teatru pentru amatori, apoi am făcut două mastere în paralel: la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, „Spectacol. Multimedia. Societate”, și la SNSPA, „Managementul Proiectelor”. Așa că, fie că am vrut, fie că nu, am fost cumva pregătită pentru latura mai pragmatică a lucrurilor în viață. Aveam 23 de ani când încă mai cutreieram pădurile interioare pentru căutarea răspunsului la „ce fac eu în viața asta?” Și a fost greu să îl găsesc, tocmai pentru că încercasem atât de multe lucruri, în care probabil că nu am mers suficient de departe să descopăr chei pentru alte uși. Am fost chiar în situația de a face un stagiu de practică la o bancă pentru că familia mea încerca să facă ceva în privința statutului meu social de proaspăt absolvent de master care „trebuie” să își găsească un job. Am încercat și apoi am fugit, dar știam că nu pot fugi de asta pentru toată viața și știam și care este ușa pe care trebuie să intru ca să merg pe un drum, mult mai lung de data asta, dar despre care nu știam unde mă va duce. Așa că am sunat-o pe Vava Ștefănescu (Director Interimar la CNDB la acea vreme), care mi-a fost coordonator de stagiu de practică în timpul masterului la CESI, și, plângând, i-am spus că, dacă nu mă primește, eu nu știu ce să fac cu viața mea, că nu vreau bani, vreau doar să îmi găsesc un drum în viață. Am fost primită cu brațele deschise de echipa CNDB și, așa cum intuisem, această ușa deschisă m-a dus pe drumul pe care colind acum. Și am făcut PR, și am făcut site, și am făcut producție, și am făcut arhive, și am făcut copii xerox, și am făcut tot ce se poate face într-o instituție publică de cultură. Și am întâlnit artiștii de care m-am îndrăgostit. Artiștii care m-au deschis, care m-au emoționat, care m-au învățat și care, mai mult decât toate astea, m-au lăsat să îi fotografiez, spectacol după spectacol, festival după festival, workshop după workshop. O parte dintre ei probabil că au văzut ceva în mine și m-au împins să folosesc camera și pentru a înregistra video, am experimentat alături de ei, am descoperit noi metode de a fotografia și de a mă adapta la spațiul scenic, apoi am decis să merg să mă profesionalizez în acest domeniu. Și am făcut-o până la un anumit punct (nu vreau să întru în detaliile cu UNATC și felul în care se învață lucrurile acolo). Eu spun despre CNDB că este casa artistului-copil din mine, căci aici nu doar că am învățat, dar am și cunoscut oameni foarte dragi, cu care am construit mai departe. Doi dintre ei sunt Irina Marinescu și Andreea Novac, împreună cu care am înființat Asociația Developing Art. În momentul în care am făcut asociația, ne-am promis că fiecare va face ce poate pentru a ne susține proiectele individuale și comune, așa că am devenit pe rând: PR, Manager, Coordonator Financiar, Artist, Coregraf, Consultant și cine mai știe ce era nevoie în fiecare proiect, așa am învățat una cu alta și una de la alta și așa am câștigat experiență în scrierea de proiecte și obținerea de fonduri. Apoi, toate experiențele astea artistice deschid și mai multe uși, și mai multe curiozități, și mai multe dorințe, și mai multe idei, iar eu m-am provocat să trec prin toate, măcar puțin.
Apoi, trecând prin toate astea, mi-am dat seama că sunt foarte norocoasă că pot să fac bugete, că știu să scriu proiecte, că am experimentat coordonarea unui echipe, pentru că, deși un artist nu este pregătit pentru toate astea, societatea contemporană te împinge către acest lucru și fie fugi de el și te plângi, fie ești extrem de bun și ai noroc să te vadă alții și să poți să trăiești din artă, fie te adaptezi la sistem și te bazezi pe ce știi și ce poți și încerci. Și încerci din nou, până reușești, și mai greșești puțin și mai încerci încă o dată și faci cât de multe poți. Nu este cel mai sănătos drum, căci poate fi foarte frustrant și obositor să trebuiască să construiești parcursul artistic al unui proiect în timp ce pregătești contractele și negociezi programul cu toți oamenii implicați în proiect și să fii 100% în ambele. Este imposibil! Unii au dezvoltat sisteme și skill-uri pentru asta, se pare că le am și eu, dar îmi doresc să jonglez din ce în ce mai puțin între acestea, cel puțin într-un singur proiect. Adică, aici sunt artist, aici sunt performer, aici sunt comunicator …
Dar am învățat multe, și multe se aplică și în viața personală și în propria imagine.

Ce cauți?

Ce nu caut?! Nu știu ce caut … adică nu concret … Caut oameni, caut culturi, caut mituri, caut păduri, caut locuri magice, caut pietre, caut valurile marilor, caut imagini, caut povești, caut ritualuri, caut emoții, caut adrenalină, uneori caut drama, caut răspunsuri la ceea ce nu înțeleg … Dar cred că cel mai corect răspuns este că mă caut pe mine, apoi pe mine în relație cu toate astea.

Care parte din ține hrănește fotografia/ performance-ul/ visual-ul/ filmul? Sau de ce la fiecare dintre ele?

Cred că sunt mai multe părți pentru toate. Observ, aleg, recompun, caut, simt cu fiecare dintre ele. Și se hrănesc între ele. Dansul hrănește fotografia și filmul, conexiunea cu natură și călătoriile le hrănesc pe toate, apoi tot ce văd e hrană (bun-rău, fast-slow, sănătos-nesănătos, tot ce e dual și se afla între dual) … e foarte greu să identific specific … Cred că mediile prin care se compun sunt de vină: aparatul, proiecția și corpul … dar nu doar astea, pentru că îmi place să folosesc și text și sunet și desen, deși nu am un talent special, dar mă atrag, mă fac curioasă și mă inspiră.

Ce ai de spus? Ce vrei să transmiți? De ce?

Ce văd! Ce simt! Ce trăiesc! Ce descopăr! Pentru că vreau să dau mai departe. Uneori descopăr nereguli pe care vreau să le explorez prin artă. Alteori descopăr locuri frumoase pe care vreau să le împărtășesc. Alteori vreau să spun, pur și simplu, că procesul este vindecător. E ca și cum aș fi un canal prin care las să treacă tot ce experimentez, iar la capătul lui se așează sub diverse forme aceste informații. Se întâmplă și să nu știu ce vreau să spun, dar să simt că arde ceva acolo și descarc, iar ceea ce a fost descărcat, să aducă informații celor care privesc.
De un an, de când m-am decis că vreau să explorez mai în detaliu zona de performance, dar și de când, pe plan personal, s-au întâmplat o serie de transformări majore, am început să construiesc o persona, EZA, este pseudonimul pe care îl folosesc pentru unele lucrări, iar ea spune: Believe in magic!
Vreau să aduc miturile, zeitățile și poveștile cu vrăjitoare și animale magice în lumea contemporană. Cred că în aceste lumi fantastice se găsesc niște răspunsuri pentru fenomenele care nu au neapărat o explicație în lumea reală. Și ce este real până la urmă?

De unde te inspiri? Cu ce elemente îți place să te joci în artă ta?

Vise, natură, călătorii, povești, cărți, workshop-uri, alți artiști, muzică, muzică prietenilor mei, corp, senzațiile din propriul corp, emoții, experiențe, străzi, orașe, culturi, univers … lumea mă inspiră … stăteam o dată în pat cu iubitul meu și ne uităm amândoi pe tavan după ce am văzut un film documentar despre viața unui lup negru, și am observat proiecțiile reflectate de la luminile stradale și ale mașinilor care treceau sau se opreau. Era aproape hipnotic. Mi-a venit imediat o idee despre un proiect fotografic în care să capturez aceste proiecții din dormitoarele oamenilor (oameni diferiți, străzi diferite, cartiere diferite, orașe diferite, ș.a.m.d.). Când merg pe stradă mă uit foarte atent la pereți și îmi place să descopăr graffitti și tagurile , mă uit la ele și încerc să-mi imaginez cum au tras fiecare linie și care este motivul pentru care am făcut-o. Mi s-a părut o lume de explorat, așa că mi-am făcut și eu tag-ul meu cu EZA și mai amprentez din când în când un perete, sau un coș de gunoi. În ultima vreme călătoresc foarte mult și am ajuns prin locuri foarte diverse: orașe, păduri, plaje, muzee, centre culturale. Documentez tot cu telefonul, am o arhivă mare, pe care încă nu am pus-o la punct, o luna de călătorii înseamnă cel puțin un an de așezat informații și cercetat mai departe. Dar filmez și fotografiez: oceanul, frunzele, pietrele, copacii, orice mă atrage și îmi spune o poveste, apoi iau materialele astea și le deconstruiesc, le editez, le pun efecte și creez vizualuri.
La un workshop am auzit de termenul: tool kit box și mi s-a părut foarte fain. Practic ai un folder al tău în care așezi în sertare toate aceste informații pe care le aduni, e că și cum ți-ai face o colecție a tuturor experiențelor și amintirilor tale, pe care apoi, când vrei să creezi ceva, o deschizi și îți iei ce îți trebuie: un citat dintr-o carte de filosofie, muzică perfectă pentru un warm up înainte de a petrece timp în studioul de dans, footage-ul video care îți lipsește din povestea pe care vrei să o creezi pentru un spectacol, pictura văzut-o într-un muzeu acum 2 ani pentru că știi că are un răspuns la ceea ce cauți tu, foile pe care ți-ai scris visele sau trăirile pentru că vrei să înregistrezi un fundal sonor pentru un material video … ș.a.m.d.
Un alt element/ instrument sau personaj cu ajutorul căruia creez este corpul. Dacă știi să ți-l asculți, are foarte multe de spus.

Ce proiecte ai în desfășurare și ce plănuiești pentru viitor?

Sunt multe pe waiting list. Vreau să duc mai departe Exposing Movement cu o nouă abordare, iar tema de cercetare artistică este „Explorarea limitărilor motrice” … aș vrea să se întâmple sub forma unor rezidențe artistice în sate din România în care echipe de fotograf-performer să exploreze tema centrală prin intermediul corpului și al aparatului foto/video, lucru care să se transforme apoi într-o expoziție colectivă… sunt în căutare de fonduri, așa că dragi sponsori, manageri de instituții sau institute culturale, dacă vă atrage ideea, e ușor să mă găsiți ))
Apoi, în sfârșit, am obținut finanțare pentru implementarea proiectului „Don’t Bite your Tongue”, o cercetare multimedia despre sexualitate, intimitate și politicile corpului. „Don’t Bite your Tongue” a debutat ca embrion de proiect în cadrul workshop-ului „Stories în Movemen” din cadrul Bucharest Internațional Dance Film Festival și își propune o cercetare incluzivă pe marginea terminologiei sexuale legate de somatizarea trăirilor intime, expresiilor și reacțiilor sexuale. „Don’t bite Your Tongue” militează pentru o mai bună înțelegere a relației dintre sexualitate și somatizare manifestată de toate identitățile sexuale. Echipa proiectului este mare și frumoasă, printre cei atrași în proiect și de ideea proiectului se numără: Jack Thomson (coregraf și fotograf stabilit în UK), Dana Berghes, Karin Budrugeac, Paul Dunca, Bianca Oana, Andreea Novac, Irina Marinescu, Codruța Pohrib, Diana Frazzei, Sabina Suru, Alexandros Raptis, Andrei Cincan… mulți, frumoși și talentați, cum îmi place mie. Iar în toamna anului 2020 vom crea împreună o instalație performativă. Va fi și un workshop audiție pe tema intimității, somatizării și micromovement unde vom selecta performeri cu care vom lucra în instalație, dar și în viitorul film… Despre asta pot să vă zic mai multe anul care vine.
Mai e și EZA, persona pe care vreau să o dezvolt, care are o poveste foarte frumoasă de spus despre întâlnirea cu animalele magice. EZA va apărea din ce în ce mai des în colaborările cu alți artiști în zona de visuals și performance, ea este atrasă de conexiunea cu natura și se întoarce foarte des la „rădăcini”. Îi place să se joace cu oglinzi, cu nuditate, cu ritualuri și citește povești și mituri că să învețe să fie o vrăjitoare bună. În cadrul programului PACAP, la Lisabona, am creat un solo one-to-one (instalație performativă) care este începutul poveștii Ezei, îmi doresc să îi găsesc o casă și în București și să îl mai rafinez.
Tot în zona asta mistică am să explorez alături de Cristina Lilienfeld într-o rezidență de creație în Kumasi, Ghana, în februarie 2020, pentru care trebuie să găsim fonduri de mobilitate deoarece organizatorii oferă doar cazare și spațiu de lucru. Wish us luck!!!
Și ultima idee care începe să prindă rădăcini este un program educațional pentru profesioniști cu profesori și artiști pe care i-am întâlnit în drumurile mele, profesori care m-au transformat și care m-au inspirat. Ah, și spectacole, aș vrea să aduc în țară, dar mai am un pic de muncit pentru asta. Avem nevoie de finanțări culturale, de fonduri de mobilitate și de rezidențe de creație… Sunt mult prea puține pentru câte idei faine se conturează în comunitățile artistice contemporane din România.

Spune-mi una din micile plăceri care te poate face oricând să zâmbești.

Deși mă pedepsesc singură, pentru că sunt mai mereu plecată, ceea ce mă face, instantaneu, fericită este întâlnirea cu un animal, câine, pisica, pasăre, nu contează. Îmi place să le observ și atunci când îmi permit, îmi place să mă hârjonesc cu ele, îmi place să le simt în preajma mea.

Ce părere ai despre temeri, în general, și dacă ele ajută sau încurcă procesul creativ?

Sunt așa de multe: teamă de eșec, teamă de a fi captiv, teamă de a nu fi original, teamă de a fi respins, teamă de a răni, teamă de tine însuți. Știu că le am, dar, când cineva mă întreabă: ție de ce îți e frică? îmi vine foarte greu să le identific, probabil pentru că instinctele noastre ne spun să fugim de ele, de frici. Eu cred că e bine să le înfrunți sau să le accepți, să știi de ele și să știi ce provoacă ele în tine și în relațiile cu ceilalți oameni. Căci multe dintre temerile pe care le avem ne fac să reacționăm contrar principiilor și valorilor noastre. Frica este bună, dar poate fi foarte periculoasă dacă nu o poți gestiona. Când eram mică eram foarte aproape de a mă îneca și mi-a fost frică, foarte frică, dar a doua zi am intrat în mare fără colac și am învățat singură să înot. Apoi am fost mușcată de un câine și m-am dus la el după, deși îmi era frică, apoi am căzut de pe motor și m-am urcat din nou pe el și am început să conduc. Ca orice emoție puternică, este importantă în creație, este importantă în viață, căci frica este cea care te face atent atunci când cobori o stâncă, însă tot frica este cea care te ține să nu te arunci în bazin de la 7 metri. Și de ce să nu o înfrunți atunci când poți, atunci când poți avea parte de cea mai faină senzație posibilă în corp, adrenalina …

Care crezi că ar fi răspunsul universal ipotetic la toate problemele?

Cred în a fi activ și responsabil, de a transmite mai departe mesajul tău și de a crea și susține comunități, de a te informa corect și continuu, de a învața în fiecare zi, de a fi capabil să îți schimbi propriile rutine când ele nu sunt sănătoase. Apoi, evident, cred că una dintre marile probleme ale societății contemporane este consumul excesiv de orice. Cred într-un sistem care pornește de la mic la mare, de la individul responsabil la comunitatea lui. Cred în conceptul de „glocal”, în acceptarea și înțelegerea la nivel global a nevoilor autentice locale. Cred că trebuie să fii cine ești.