Un articol de ANDREI BULBOACĂ

Prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru 2025, la București, spectacolul Lecția de Eugène Ionesco, în regia lui Bobi Pricop, a confirmat statutul său de una dintre cele mai curajoase și rafinate reinterpretări contemporane ale teatrului absurdului. Reprezentațiile de la Sala „Ion Caramitru” a Teatrului Național au adus în fața publicului bucureștean o viziune scenică tulburătoare, care a redefinit relația dintre umor și violență. Spectacolul s-a jucat pe gradene și este bine să menționăm acest lucru, mai ales că este un spațiu diferit față de cel original de la Craiova. Chiar dacă durează puțin, doar o oră, reprezentația este una apăsătoare, aproape grotescă, prin modul în care tensiunea se acumulează lent, ca o presiune invizibilă ce planează asupra sălii. Publicul ce cunoaște textul știe deja cum se va termina povestea, însă este interesant felul în care aceasta se construiește, mai ales prin interpretarea actorilor, iar la fiecare răspuns greșit al Elevei (Raluca Păun) parcă se așteaptă explozia violentă a Profesorului (Sorin Leoveanu). Ieșind un pic din zona spectacolului, este sentimentul pe care, din păcate, mulți dintre noi l-am trăit în anii de școală, când ne temeam că răspunsurile greșite pot enerva autoritatea cadrului didactic, și anume a profesorului.

Textul lui Ionesco este adesea citit ca o satiră despre raportul dintre profesor și elev, despre limbajul care își pierde sensul și despre pericolul autorității absolute. Vom observa că, pe măsură ce spectacolul se desfășoară, atitudinea Profesorului se va schimba: de la calmul de la început se va ajunge la excesul violent din final, adică la crimă, cu alte cuvinte, la anihilare. Sunt câteva caracteristici ale personajelor teatrului absurd necesar de enunțat, tocmai pentru a se înțelege comportamentul și motivația acțiunilor acestora. Așa cum vedem și în spectacolul lui Bobi Pricop, personajele din Lecția sunt în mod deliberat lipsite de viață interioară, de psihologie, dramaturgul eliminând motivațiile logice ale acțiunilor pe care acestea le fac. De la socotelile absurde până la iluzia că Eleva va învăța ceva de la Profesor, observăm că replicile și lecțiile predate nu prea au sens, sunt lipsite de o logică clară. Dialogul lor este adesea plin de clișee, nonsensuri și contradicții, reflectând golul existențial și alienarea; prin urmare, avem și un eșec al comunicării. Și, poate cel mai pregnant element, este acela al ciclicității: nu există un timp definit, totul este repetitiv, se reia iar și iar, ca un iad interior din care personajele nu pot scăpa. În fond, nici nu prea au de unde să scape, pentru că ele nu trăiesc într-un timp și spațiu bine definit, deși ni se comunică anumite elemente locative. Așa cum sugerează și viziunea regizorală a spectacolului de la Craiova, relația dintre aceste personaje ilustrează degenerarea comunicării. Interacțiunea lor devine progresiv absurdă, iar limbajul eșuează ca instrument de învățare. În final, singurul limbaj pe care Profesorul îl poate folosi este cel arhaic, al violenței și al crimei.

 

Există anumite scene în care publicul se amuză, și pe bună dreptate, pentru că absurdul poate crea momente distractive, mai ales în comunicarea infantilă care se naște între cei doi parteneri de dialog. Nu putem uita nici discursul Profesorului despre filologie, despre cum se învață limbile străine, care este o trimitere destul de clară la o parodiere academică. Nu este un umor care caută simpla destindere, ci un instrument cheie al teatrului absurdului, folosit pentru a evidenția tragismul condiției umane și de aceea poate să fie dureros, mai ales când finalul este unul sângeros. Iluzia ludică și senzația de amuzament sunt potențate și de scenografia ingenioasă semnată de Oana Micu, laureată a Premiului UNITER pentru scenografie în 2025. Spațiul conceput de ea amplifică ambiguitatea dintre joacă și coșmar, contribuind decisiv la farmecul și profunzimea montării. Tot ceea ce vedem pe scenă poate fi considerat un desen animat cu personaje vii. Elementele decorului vin și pleacă din scenă pe niște șine special create, dând impresia unui mecanism neînsuflețit. Pentru că da, putem spune că scenografia este practic oglinda personajelor: totul este mecanic, fără pic de însuflețire și sentiment. Culorile sunt țipătoare și ceea ce am crede că este inofensiv se transformă în ceva cotropitor, care trădează violența. Și poate că nu e întâmplător: în artă, cele mai înfiorătoare lucruri se nasc adesea din forme aparent nevinovate. Culoarea roz, zâmbetul unui clovn sau un decor de poveste pot ascunde spaime profunde. E același mecanism pe care îl regăsim în cultura pop, de la clovnul malefic Pennywise din IT la numeroase alte figuri care transformă jocul în teroare. Contrastele acestea funcționează tocmai pentru că ating o coardă familiară: ne temem nu de monstru, ci de momentul în care copilăria încetează să mai fie sigură. Basmele populare pot fi un exemplu grăitor pentru această conceptualizare.

Marie (Iulia Lazăr) este poate personajul cel mai dur, pentru că este un martor aproape tăcut la ceea ce se întâmplă, ea știind comportamentul și ieșirile violente ale Profesorului. Frustrarea ei devine evidentă atunci când se plânge de numărul victimelor pe care trebuie să le îngroape. Cu toate acestea, își reia mecanic datoria, pregătind primirea unei noi eleve, fiind personajul care menține această ciclicitate a crimelor. Chiar dacă nu spune multe replici, ținuta neagră și privirea parcă pierdute în spațiu creează – am putea spune – chiar un înger al morții. Nu am putut scăpa de gândul de a asemăna personajul cu un ofițer ce asistă la atrocitățile ce se întâmplau în regimurile totalitare, fiind golit emoțional și asistând la toate nelegiuirile și crimele ce s-au săvârșit în numele a ceva.

Raluca Păun, în rolul Elevei, este exact combinația de ludic, joacă, nebunie și spaimă. În felul în care râde, întreabă sau se fâstâcește se simte o energie autentică, o vulnerabilitate care face ca evoluția ei spre victimă să fie cu atât mai tulburătoare. Sorin Leoveanu, în rolul Profesorului, are în primele minute un discurs didactic de savoare comică, un aer de superioritate amuzant, dar pe măsură ce lecția se transformă într-un monolog autoritar, vocea, gesturile și privirea capătă accente de violență reținută și un calm care prevestește crima ce va urma. L-am putea caracteriza drept un savant dominat de propriile obsesii, iar alegerea actorului pentru acest rol s-a dovedit pe deplin inspirată. Actorul reușește să mențină un echilibru remarcabil între rațiune și delir, controlând cu finețe emoțiile și nuanțele pe care le presupune personajul.

Dacă nu ați apucat să vedeți montarea recomand un drum până la Craiova, atât pentru experiența teatrală, cât și pentru trupa Teatrului „Marin Sorescu”, pentru că are ce arăta. Garantez că spectatorul va pleca cu multe semne de întrebare, dar și cu o perspectivă asupra textului ionescian.