Foto Augustina Iohan
Un articol de ALINA MAER
În sala arhiplină de la Arcub, în timp ce spectatorii grăbiți își caută locurile, cei care au venit mai devreme s-au prins că spectacolul a început deja. Da, în Vicontele lui Eugen Ionesco, montarea lui Slava Sambriș de la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău, teatrul începe înainte de a începe!
Actorii sunt deja pe scenă când publicul intră în sală, glumesc, se tachinează, împart priviri și replici, îți dau șervețele, utile în caz de lăcrimat din pricina emoției, te îndeamnă să stai confortabil, te previn că nu va fi nimic serios, fac selfie cu publicul. Nu există acea despărțire solemnă între „noi” și „ei”, între realitate și ficțiune. Totul se amestecă într-un prezent comun, în care publicul devine martor și complice la o mare joacă. E un început care dezarmează și fascinează deopotrivă, o invitație la a renunța la reguli, la a accepta absurdul nu ca pe o formă de disperare, ci ca pe o sursă de libertate. E ca și cum absurdul lui Ionesco s-ar fi transformat într-un joc de copii, unul serios și, totodată, unul în care fiecare gest contează nu prin logica, ci prin energia transmisă.
Slava Sambriș propune un teatru al dezinvolturii, în care convențiile sunt mai degrabă material pentru a te juca decât reguli de urmat. Această spargere a convenției nu e un simplu exercițiu de modernitate, ci o formă de sinceritate scenică, o invitație la participare la comunitate prin râs și uimire.
Eugène Ionesco, dramaturg de origine română consacrat în literatura franceză a secolului XX, este unul dintre principalii reprezentanți ai teatrului absurdului. Piesa Vicontele, deși mai puțin cunoscută decât Cântăreața cheală sau Rinocerii, poartă amprenta inconfundabilă a universului său artistic: o lume fără de sens, în care limbajul, convențiile și ierarhiile sociale se prăbușesc sub greutatea unei logici ilogice. În Vicontele tema centrală este golirea de sens a existenței umane și degradarea comunicării. Ionesco surprinde lumea modernă ca pe un spațiu al aparențelor, unde titlurile, politețea, distincțiile și conversațiile mondene nu ascund decât vidul interior. Prin Vicontele, Ionesco transmite un mesaj de denunțare a falsității și a mecanismelor sociale care transformă omul într-un automat. Comunicarea digitală, plină de formule automate și de superficialitate, reia tema ionesciană a golirii limbajului de sens. Omul contemporan, asemenea Vicontelui, riscă să se piardă într-o lume a aparenței și a repetiției, incapabil să comunice autentic. Regizorul declară direct că spectacolul intenţionează să abordeze tema lipsei de comunicare („oamenii nu se mai aud, nu se mai înţeleg, fiecare funcţionează după logica sa ş.a.m.d.”) în contextul contemporan.
Vicontele a fost jucat într-o primă versiune în 2019, în cadrul proiectului Night Guguță, apoi a avut reprezentații și pe timpul pandemiei, când absurdul domina realitatea. În cadrul Galei Premiilor UNITEM 2019 a fost desemnat cel mai bun spectacol al anului. „Mi se pare că se îmbracă foarte bine azi spectacolul ăsta, spre genul absurdului și cumva fac o legătură și cu ce se întâmplă în lume, având în vedere fundalul evenimentelor care se întâmplă azi”, a punctat regizorul Slava Sambriș.
Suntem într-un birou decorat în alb și negru, unde pare a se contabiliza absurdul existenței. O masă, scaune, câteva rafturi cu cărți prăvălite neglijent, uși înspre și dinspre nicăieri. Costumele respectă cromatica spațiului, sunt sau prea scurte, sau prea lungi și, împreună cu machiajele stridente, te aruncă într-un timp al fimului mut. Muzica variind ilogic, cum altfel!, de la Chopin la Tiger Lillies, sporește climatul auditiv deja delirant al apropourilor și jocurilor de cuvinte.
În universul lui Sambriș, absurdul devine o sărbătoare. Regizorul nu-l tratează ca pe o abstracție filozofică, ci ca pe un ritual al ludicului. În locul solemnului, el aduce spontaneitate; în locul alienării, aduce apropierea. Vicontele capătă astfel o textură neașteptat de caldă: umorul ionescian, de obicei tăios, se topește într-o complicitate jucăușă între scenă și sală. Fiecare membru din distribuție, cu o energie molipsitoare, pare să se bucure de fiecare secundă a acestui joc. Își asumă riscul improvizației și al imperfecțiunilor, mizând pe autenticitatea momentului. Când unul dintre ei uită sau replică sau rostește voit greșit, publicul râde nu de el, ci cu el. Se creează o formă de intimitate teatrală rară, în care spectatorul devine parte din mecanismul absurdului, un pion în marea lui joacă. Actorii navighează între jocul improvizat și textul fix cu o naturalețe de parcă absurdul s-ar fi născut chiar atunci, în fața noastră. Spargerea convenției nu e un truc, se transformă într-o stare de spirit. Când un actor iese din rol ca să comenteze o replică sau când se adresează direct spectatorului, nu rupe ritmul. Totul pare teribil de firesc. Spectacolul respiră libertate: se improvizează, se glisează cu lejeritate din replică în replică fără nicio noimă, se adresează unul altuia pe numele adevărat. Delicioasă referirea la Uniterul câștigat de Diana Vieru!
Actorii se feresc de grotesc, rămân doar în sfera comicului riguros, nu excesiv, ci calculat, în ciuda exacerbărilor aparente, în estetica unui construct bine alcătuit din gest și cuvânt. Sensurile dramatice ale textului sunt estompate prin comicul savuros potențat nu numai prin rostirea plină de emfază, prin replicile nuanțate în intonații diverse, prin gaguri și tumbe.
Cele trei personaje principale: Vicontele (interpretat de Cătălin Lungu), Baronul (Radu Canțîr) și Cavalerul (Pavel Ermacov) par niște studenți idealiști obosiți să se mai dueleze pentru principii și adevăr. Povârniți, răsturnați pe scaune, își aruncă unul altuia întrebarea „Dar dumneata?”, apoi se aruncă în nesfârșite șiruri de sinonime, paronime și rime. E greu să urmărești sensul pentru că nu există niciun sens, doar o revărsare a imaginației în care se pulverizează concepte, teorii, ierarhii. Personajul titular, Vicontele, este o figură stranie a unei aristocrații decăzute. El vorbește mult, dar nu spune nimic, el repetă titlul nobil ca pe o mantră, încercând să dea greutate unei existențe lipsite de conținut. Flancat de Radu Canțîr și Pavel Ermacov, complementari în joc, mereu în disonanță, Cătălin Lungu te lasă să ghicești raportul dintre improvizație și rigoare, jocul său ambiguu pregătind intrarea celorlalte personaje.
Personajele secundare (dama, valetul, domnul gras) funcționează ca oglindiri ale Vicontelui. Ele nu au o identitate clară, vorbesc în clișee, repetă mecanic cuvinte fără sens și accentuează sentimentul de dezumanizare colectivă. În prezența lor, limbajul încetează să fie un mijloc de comunicare și devine o formă de zgomot care adună repetiții, contradicții, tăceri și nonsensuri. Monologurile sunt paralele, fiecare vorbește pentru sine, fără să audă ce spune celălalt.
Marchizul, prin interpretarea lui Eugen Nicov este funcționarul (superior, bineînțeles) vigilent, care se teme de trădare, nemulțumit și autosuficient ce se sperie de problemele nerezolvate. Cu mustăți de general austriac din Primul Război Mondial, are față de „Cineva”, deși pare altcineva. Pe scenă, la fel ca în viață, absurdul își face de cap. „De fapt, viața asta toată este o minciună pentru că ursul totuși a fost păcălit de vulpe și mai sunt și alte exemple, de exemplu, până la urmă, a fost păcălită și Scufița Roșie de lup și acum trăim o minciună”.(Eugen Nicov.) Printre atâte fețe și gulere înalte nu putea lipsi un Jacquot căruia i se spunea Jacquot, fără să fie Jacquot. Ion Liulica își figurează personajul cu rigoarea necesară pentru că servitorul devotat, atotprezent și atoateștiutor, isteț și versatil este liant în această adunătură umană pestriță. Îl servește pe conte (misteriosul conte) de cel puțin două sute de ani, încă de dinainte de Revoluția de la 1789, dar nu-și mai amintește propriul nume.
Personajele feminine prilejuiesc actriţelor întâlnirea cu două roluri ofertante, pe care acestea le construiesc cu mult farmec şi haz. Diana Vieru reușește un travesti de zile mari în rolul Domnului Gras, actrița jonglând inspirat și în relația cu publicul, în aparte-urile specifice Commediei dell'arte, publicul acceptând cu ușurință convenția și savurând un ghiveci verbal despre perpetuarea speciei, maternitate, frigiditate, sexualitate. Avem și o doamnă frumoasă (Maria Anton), e firesc, Cherchez la femme, Trouvez la femme! Sucește mințile tuturor, toți o vor, dar ea adoră să fie văduvă.
În brațele Domnului gras, doamna promite să revină după călătoria de nuntă în calitate de... văduvă și să-și ia de soț pe fiecare dintre cei trei fani ai săi nemângâiați. Următorul ales al Doamnei va fi „cel care îl va urma repede în mormânt pe soțul meu”. Finalul aduce haos și furtună cu apă la propriu, nu doar la figurat. Nealeșii se urcă pe o ambarcațiune pe urmele perechii de îndrăgostiți, dar o furtună îi udă din cap până-n picioare, în râsul general al personajelor și spectatorilor. Lumea teatrală adesea se ia prea în serios, această joacă de-a absurdul devine un gest de frondă, prospețime, o celebrare a artei care își cunoaște limitele și tocmai de aceea îndrăznește să le depășească.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.