Oana Uiorean a publicat în 2019 romanul „Aporia (Dezbărații)”, carte nominalizată la premiul Sofia Nădejde pentru debut în proză. Recent, cartea a fost nominalizat și la Premiile „Nepotu’ lui Thoreau”, la categoria Debut în proză . Pentru Oana Uiorean, marginalitatea, condiția de migrant, nedreptatea socială și inegalitățile sunt temele predilecte. Este traducătoarea manifestului „Feminismul celor 99%”. Coordonează colecția de teorie feministă Bread&Roses a editurii frACTalia, trăiește în Bruxelles și este o activistă implicată.

„Clasa revoluționară nu e cea a artiștilor”

Ai ales mijloace literare pentru a spune povestea din Aporia (Dezbărații)... Având în vedere receptarea romanului, te gândești acum că ai preferat - dacă ai fi putut - să folosești alte mijloace, ale teatrului sau cinematografiei?

Nu mă pricep la teatru, iar la film cu atât mai puțin. Ambele au vocabulare specifice, așa cum îl are și literatura. Nu cred că sunt neapărat medii pe care le poți traduce unul în celălalt cu ușurință. Așadar, am folosit singurul vocabular pe care îl stăpânesc. Dar cred că oricum aș fi ales mediul acesta, dintr-un motiv important. Cartea e una a violenței, de multe feluri. Violența împotriva celor precari, împotriva persoanelor rasializate, împotriva femeii, împotriva copilului, împotriva bărbatului, împotriva naturii. Cred că imaginea vizuală e inferioară celei pe care o poți construi cu doar o mână de cuvinte. De exemplu, epilogul Aporiei transpus în film ar fi probabil un amestec de sexualitate cu oroare cu dezgust, nimic prea neobișnuit în lumea vizuală în care trăim. Pe când cele 100 de cuvinte pe care le are acum surprind complexitatea aporetică a cărții într-un mod care deschide multiple posibilități de interpretare și deci de îndoială. Cu privire la receptarea romanului, sunt mulțumită. Cei care chiar l-au citit nu-l uită ușor.

Având în vedere că, oficial, cartea în România este tratată ca o marfă de lux, precum viciile, nu te temi că rămâi într-o nișă fără impactul social pe care ți l-ai fi dorit, sau acesta este un risc asumat în speranța că literatura mai poate avea o urmă de relevanță socială violentând dominanța simbolică a „criteriului estetic”?

E adevărat că sunt și activistă, dar nu scriu din activism, ci pentru că mă chinuie imagini, cărora trebuie să le dau drumul, altfel mă îmbolnăvesc. Așadar, nu am scris în ideea de a avea impact social. Nu știu în ce măsură literatura poate radicaliza, chiar și în formele sale cele mai populare. În România, văzută din exil, piața de carte pare dominată de câțiva străjeri, care țin în mână barierele culturii și lasă să treacă înspre astre doar ce nu zgândăre interesele de clasă. Din fericire, mai sunt și edituri curajoase, așa ca frACTalia, care și-au propus să submineze fix acea structură de clasă și să o descompună. Literatura nu e, însă, cea mai bună furcă în acest sens, dar facem fiecare ce putem.

Tocmai acest lucru mi se pare problematic la o asemenea abordare politizată: sfârșești prin a face tot literatură, iar receptarea de azi se reduce la un public privilegiat. Ce te face să pledezi pentru o poziție de stângă radicală?

Aspirațiile mele sunt comuniste, în sensul clasic al cuvântului, acela al unei societăți fără clase, iar Aporia (Dezbărații) este un roman comunist, care se luptă cu astfel de aspirații în fața unei realități dezolante a capitalismului târziu. O realitate în care există oameni care trăiesc în câmpuri de cocioabe, la margini de gropi de gunoi, de unde li se iau copiii. În care se îneacă mii de oameni în Mediterană sau mor sigilați în vreun camion, încercând să scape de războaie. În care binevoitoare Agenții organizează vizite ghidate la groapa de gunoi, un turism voyeur al sărăciei. Vizite ale căror clienți sunt membri ai celeilalte clase, cea care dă subtitlul romanului, clasa dezbăraților. A celor care trăiesc în spatele pereților de sticlă și care s-au dezbărat, adică s-au lepădat, de aspirația de a face o lume mai bună, și se mulțumesc cu cea existentă pentru că, în linii mari, ea le convine, și deci au tot interesul să o reproducă, să nu o împartă niciodată cu ceilalți. Dar, în pofida acestor aspirații ale mele, clasa revoluționară nu e cea a artiștilor. Tot ce putem face noi e să zugrăvim, sau, așa cum spune Brecht, să nu tăcem când vremurile sunt întunecate. Să le dorim asupriților să își ia în sfârșit lumea înapoi, ca să citez pe unul dintre personajele din roman.

Rostești lucruri greu de acceptat în presa culturală de la noi, deși a intrat în mainstream-ul economic, de la Capitalul în secolul XXI al lui Picketty încoace, ideea că inegalitatea extremă este o provocare actuală care nu mai poate fi ignorată de ideologii neoliberalismului. Cât privește inegalitatea încă existentă dintre genuri, știind că ai tradus la noi Feminismul celor 99%, ce relație are romanul tău cu feminismul?

Feminismul a fost într-o asemenea măsură colonizat de ideologia individualistă care reproduce interesele capitalului încât orice referire la feminism are nevoie de calificări. Feminismul la care ader nu e cel care vorbește despre vreun război ancestral între femei și bărbați, nici acela care măsoară emanciparea în funcție de câte femei ajung să-și împartă puterea cu bărbații. Ce relevanță are pentru majoritatea femeilor dacă sunt exploatate de o femeie și nu de un bărbat? Absolut niciuna. Violența împotriva femeilor e în primul rând una economică, chiar dacă adoptă manifestări variate, până la violența sexuală ca instrument de disciplinare. În sensul acesta, romanul meu este cu siguranță unul feminist, pentru că vorbește despre exploatarea specifică a femeii ca reproducătoare, dar o pune în contextul nevoii de emancipare universală. Vorbim deci de un feminism anti-capitalist, neapărat contestatar. Emanciparea femeii se intersectează cu toate celelalte emancipări ale tuturor celorlalți asupriți, ale tuturor celorlalți jefuiți. Ale celor pentru care proprietatea privată, exploatarea naturii, a femeii, a omului ne-alb, nu sunt surse de bogăție mișelească, ci distrugătoare de vieți.

Cu alte cuvinte, discursul tău aparține feminismului intersecțional și al decolonialismului, care face apel la contestarea paradigmei occidentale, cu care cultura română, în mod tradițional, are o relație de fascinație necritică. Realitățile occidentale și cele românești te-au inspirat deopotrivă? Există vreun caz real pe care se bazează romanul?

Nu direct, nu de ceva ce mi s-a întâmplat mie, cel puțin nu la nivel de fapte. M-a inspirat tragedia clujeană de la Pata Rât și realitatea refugiaților care soseau în valuri la Bruxelles, unde locuiesc. La nivel de idei și emoții însă, cred că orice roman e unul biografic. Deși el trebuie neapărat citit independent de biografia autoarei, așa cum orice operă de artă probabil că are de câștigat din a fi scoasă din îngustimea vieții celei care a creat-o. Așa cum spunea Elena Ferrante undeva, cartea trebuie să-și găsească înțelesul în tovărășie cu fiecare cititor în parte, mult dincolo, și de ce nu, chiar mult peste ceea ce s-a priceput să spună autoarea.

Aporia (Dezbărații) de Oana Uioreanu (fragment)