Interesul artistului vizual și scenografului Mihai Păcurar pentru mediile interconectate are o lungă istorie în cele peste șaizeci de producții la care a lucrat. Preocuparea ca noile media să completeze cât mai adecvat decorul unui spectacol sau, în unele cazuri, să-l suplinească a fost vizibilă încă de la începutul carierei. Unul dintre regizorii cu care a lucrat cel mai mult este Theodor-Cristian Popescu, sub îndrumarea căruia își face acum Masterul în regie. Deși new media sunt o constantă a conceptului său scenografic, prin explorarea mediului video, a performance-ului, a instalației, a artei video și a sunetului, nu totdeauna Mihai Păcurar a simțit nevoia să apeleze la ele. Uneori, decorurile sale se rezumă la câteva obiecte spectaculoase, în culori vii, cum se întâmpla în Perplex sau în Bang.
Plante care explodează
În Perplex de Marius von Mayenburg, în regia lui Theodor Cristian Popescu, de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad, dramaturgul german punea sub o lupă gigantică derizoriul ontic şi gnostic fandosit în pretenţii intelectuale de azi. Informaţia circulă prin lume şi prin capul personajelor, se grupează într-o teorie, se dizlocă tam-nesam şi se recombină în alta. Versatilitatea curge în teorii, în personaje, în situaţii ce se compun şi se descompun cu o rapiditate pe cât de uluitoare, pe atât de comică. Ce ar mai putea să facă teatrul, biată (acum aburită) oglindă a lumii, cu două mii de ani de istorie în cârcă, în care s-au rotit tot felul de personaje şi forme de spectacol, decât să-şi pună poalele în cap şi să accepte că e o simplă joacă? Marius Von Mayenburg se joacă apoteotic, spre hohotele de râs ale audienţei, cu Eros şi Thanatos, cu teoriile despre criza limbajului, despre spectacol, despre actori, despre regizor (plus varianta lui de demiurg), despre marotele mestecate şi răs-mestecate ale teatrului contemporan: „a spus că e mai bine fără scenografie, că ar trebui să jucăm pe scena goală, ca să fie şi mai radical, şi mai simplificat, mult mai abstract şi nu atât de psihologic“. Decorul lui Mihai Păcurar este unul sintetic, cu plante care explodează din fundal şi cu un tablou cu o felie de portocală.
„Toate lucrările mele se pot considera ca fiind site-specific”
Am fost mereu interesat de morfologia politică a spațiului ca loc de întâlnire, deci într-un fel, toate lucrările mele se pot considera ca fiind site-specific, declară Mihai Păcurar.
Prima experiență de acest gen s-a întâmplat în I Hate Helen, montare semnată în 2005 de Carmen Lidia Vidu la Arcub, pe un text de Peca Ștefan, care vorbea despre și li se adresa tinerilor. O făcea cu destulă ironie, s-ar putea spune, chiar dacă fondul îl constituia o poveste de dragoste. În care, având în vedere marca stilistică a regizoarei, spațiul proiecției, în conceptul scenografic al lui Mihai Păcurar, ocupa o parte importantă din scena în care actorii jucau live. Adesea, siluetele interpreților se mișcau în fața sau în jurul acesteia, mixând lumea fizică cu cea virtuală. Spectacolul apela la proiecții, jocuri video, reclame, figuri de desene animate, toate decupate din universul vizual al tinerei generații.
În E doar sfârşitul lumii, piesa autorului francez Jean-Luc Lagarce, montată de Radu Afrim la Teatrul Odeon, fundalul video conceput de scenograful Mihai Păcurar constituia, în 2007, un excelent exemplu de adecvare a noilor media la spiritul piesei. Luminile verzui-reci de pe fundal, un spațiu imens care copleșea personajele gâtuite de artificialul relațiilor din familie, accentuau senzația lor de a se afla „afară, în faţa uşii” în propria familie şi viaţă. Înăuntrul le era refuzat. Dar scenograful nu pedala doar pe registrul tragic. Imaginile video alimentau bine şi umorul, prin pastilele bolnavului de HIV, care se mişcau dezordonat și vesel în proiecții, în scena tratamentului, sau prin inimioarele roz care curgeau pe fundal în momentul de efervescenţă erotică bisexuală.
Proiecția video și garanția unității
„Abordarea mea în ceea ce privește scenografia a fost mereu una sintetică, migrând în ultimii ani înspre structuri din ce în ce mai conceptuale, în timp ce creația video a alunecat în timp înspre structuri din ce în ce mai libere, mai supuse întâmplării”, mărturisește Mihai Păcurar.
În Scrisori pierdute, scenariul și regia Bogdan Sărătean, spectacol din cadrul proiectului Teatru modern – mijloace multimedia implementat de Asociația Centrul Multimedia, Asociația 74, în parteneriat cu Universitatea de Arte Târgu Mureș, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, new media imaginate de Mihai Păcurar rotunjeau semnificațiile, îmbibându-le, subliminal, de senzații. Scenariul cola fragmente din diferite scrisori, de la cele ale unor oameni simpli până la cele ale unora dintre figurile care au schimbat traseul epocii lor – fie istorice, fie, mai ales, artistice. Decorul îl constituiau niște lungi fâșii albe. Atârnate din loc în loc, pe ele vor fi proiectate, neregulat, imagini figurative și mai ales nonfigurative, forme în continuă mișcare, transformându-se necontenit dintr-una în alta. Fâșiile, extrase din scrisorile lumii, scoteau la iveală straturile în care s-a depozitat experiența speciei.
Periplul eclectic alătură când o scrisoare al cărei comic absurd mizează pe stilul rusesc redundant și prolix, ironizat de Daniil Harms („Dragă, am primit scrisoarea ta și am înțeles imediat că e de la tine. Dar nu-i de la tine” etc., etc.), când o alta proiectată pe o hârtie imensă, al cărei autor se vede ca într-un portret de epocă de mult apusă. Multimedia ofereau adâncime fiecărui moment. Între mișcări de dans pe muzică electro, o altă scrisoare îl somează pe Van Gogh să se prezinte la poliție. Vocea oficială e deformată de calculator, îngroșată, cu efect de ecou. Pe o nouă fâșie, fata care îl joacă pe artist pictează cu mâna goală, împrăștiind roșul păstos pe fundalul alb. Frământat, cu mâinile tremurânde, artistul își dă culoarea prin păr. La treizeci și cinci de ani, se simte „bătrân și extenuat”. Suprapunerea spațiilor – Van Gogh scrie, iar un metru mai încolo fratele său îi citește scrisorile –, se completează cu multimedia, de data aceasta, purtătoare de realitate interioară. Ferestre galbene, cu contururi deformate, se proiectează din nou în mișcare, în reprezentarea scurtcircuitată de boală a artistului. Theo va primi o cutie de scrisori cu imensa fâșie, sinecdocă pentru corespondența masivă purtată între artist și fratele său.
Într-un alt moment, o fată adună bucăți de scrisori de pe jos. Ia o cameră. Se aude vântul. În proiecție, iarba virează în alb-negru. O mamă care așteaptă să nască se înregistrează video pentru a documenta păreri, amintiri, senzații pe care fiica sa le va primi când va împlini optsprezece ani. Pe fâșiile de hârtie, dar și pe burta gravidei curg cuvinte scrise întocmai ca într-un flux al conștiinței. Efectele spectaculoase ale noilor media concepute de Mihai Păcurar iau ochii, ca și mișcarea imaginilor montată pe accentele muzicale. New media pătrund sinestezic în spectator și conferă originalitate spectacolului, captând publicul prin senzația unui fluid continuu.
Printre multele genuri investigate de acest artist complex se numără și experiența relativ recentă a teatrului de obiecte. Albina din capul meu de Roland Schimmelpfennig, regia Theodor-Cristian Popescu, de la Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu” este un spectacol de obiecte pentru copii, cu un mesaj relativ simplu și un singur personaj: un elev care își descrie rutina unei zile obișnuite. Regizorul a împletit monologul din trei voci (Roxana Marian, Loredana Dascălu, Georgiana Ghergu) ce se întrepătrund, uneori abia șoptite, abia auzite, alteori prelucrate tehnic. Cum să redai sunetul vocii interioare, parcursul său sinuos, cu percepții și senzații venite din exterior peste care se interpun spaime nedeslușite, imagini și reflecții – iată pariul pe care și l-au asumat regizorul Theodor-Cristian Popescu și scenograful Mihai Păcurar. Montarea lor, un adevărat exercițiu stilistic, reproduce subtil misterul fragmentelor disparate din vocile interioare pe care mintea se dovedește incapabilă să le delimiteze cu rigoare. Copilul, instanță cognitivă lipsită de maturitatea de a conștientiza, ia act de ceea ce i se întâmplă pe un ton deloc patetic, mai degrabă sensibil-jucăuș. Dar nu povestea este neapărat importantă pentru acest spectacol, ci modul inventiv în care new media încheagă toată istoria.
Spectacolul propune o panoplie de astfel de instrumente subtil dozate, în așa fel încât evantaiul complex al gândurilor și percepțiilor din mintea copilului se insinuează pe nesimțite. Uzând adesea de întuneric sau de clarobscur pentru proiecție sau pentru accentuarea vocilor nelămurite, creatorii spectacolului aruncă în joc o sarabandă de mijloace ingenioase, ca bobițele de mazăre pe care Roxana Marian le pune bucățică cu bucățică pe proiector sau ca multitudinea de jucării miniaturale pe care actrițele le filmează live.
Expunerea celor trei interprete face obiectul unei întregi suite de tehnici, încadraturi și compoziții: fețe luminate cu lanterna în întuneric sub masă, fețe proiectate pe orizontală în diferite secvențe, fețe înghesuite una lângă alta, luminate și filmate live. Sunt numai câteva dintre multiplele variante folosite în acest joc al realității exterioare și interioare pe care le oferă multimedia, acoperind atât perspectivele lumii fizice, a percepțiilor ingenios redate, ca efectul stroboscopic de la îndemnul „Clipește”, cât și ale celei interioare, ca în zborul imaginar al copilului-albină. Toate de mare efect!
Așa cum am văzut la începutul acestui articol, în aria de preocupări ale lui Mihai Păcurar se numără și instalațiile create cu artiști din domenii diferite. „Prin acestea am explorat teme ca percepția, impactul virtualului asupra analogului sau posibilitățile creative ale haosului”.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.