Interviu cu Mihai Păcurar

Cristina Rusiecki: De la ce a plecat conceptul instalației Interior – Lumină?

Mihai Păcurar: Aș încerca să comentez întâi pe marginea etichetei de instalație performativă. Cred că ea a apărut din nevoia de a atenționa publicul, de a-l pune deja într-o poziție din care să chestioneze natura experienței pe care o parcurge. În mod real, nu cred că putem atașa o etichetă anume acestui produs artistic. Este construit ca un spectacol – tocmai ca să poată deconstrui acest tip de structură –, dar conține rigoarea și intimitatea unei instalații; are module construite cu exactitate și module performative și, nu în ultimul rând, folosește extensiile tehnice ale limbajului uman (imagini, sunet) asumat, cu intenția de a suda conexiunile emoționale dintre performeri și public. Tematic, Interior – lumină a plecat de la nevoia de a explora depresia și criza de identitate care se instalează odată cu ea. Am plecat de la cazul meu particular, mai precis de la o perioadă dificilă din trecut și de la nevoia de a încerca să explic mecanismele acestei boli și de a investiga alte tipuri de raportare la situații similare. Conceptual, am plecat de la nevoia de a explora relația dintre performeri și public, de a lucra cu termenul de prezență, de a crea un context în care întâlnirea dintre cele două părți să capete un sens mai profund, mai concret.

C.R.: Cum a luat naștere textul? Cum ați lucrat la el?

M.P.: Am lucrat timp de trei luni împreună cu Ioana Hogman și cei patru performeri explorând tema depresiei din foarte multe perspective. Pentru o săptămână, la începutul acestui proces, ne-am întâlnit și fizic, ocazie cu care ne-am lansat în diverse exerciții de improvizație (în special verbală), dar odată cu instalarea stării de urgență din 2020 am continuat să povestim online, în grup sau 1/1, încercând cu fiecare discuție să deschidem trasee noi de chestionare, să ne descoperim și să ne forțăm limitele intime ale raportării la propria fragilitate și deschidere spre ceilalți. Am explorat frica, deznădejdea, paranoia, autosabotarea, sadismul, masochismul, egocentrismul, nevoia de control, competiție, supraviețuire, mediocritate, you name it... Am lucrat cu vulnerabilitate, cu încredere, menținând, pe cât posibil, diversitatea emoțională a grupului și unitatea sa, deopotrivă.

Cu o lună înainte de începutul repetițiilor (care au avut loc în vara dintre primul și al doilea val al pandemiei), Ioana a început lucrul la textul final, folosind materialele adunate din improvizațiile celor patru performeri, inserând câteva texte scrise de ea și de mine, folosind ca schelet o structură concepută împreună (conceptuală, nu formală) care a fost gândită să ofere cât mai multe posibilități de existență scenică a celor patru performeri.

Mai exact, am lucrat pe trei niveluri diferite: unul se referea la instanța reală a performerului, fiecare din cei patru aducând câte ceva din spațiul intim în lucrul cu tema, al doilea nivel a fost construit pe ideea unui organism unic pe care îl formează cei patru, iar cel de-al treilea nivel de prezență scenică s-a format în relație cu publicul și cu diferitele tipuri de manipulare prezente în această relație.

C.R.: Care au fost temele predilecte pe care le-ați urmărit?

M.P.: Pe lângă criza identitară, tema care a revenit mereu în centrul discuțiilor a fost cea a prezenței. Nu în sensul metafizic, nu am avut nici o secundă intenția de a construi un spectacol care să ofere soluții de vindecare spirituală sau mentală, ci în sensul conectării reale cu partenerii de scenă și cu cei din public. Cred că spectacolele sunt un produs comun al celor două părți. Se întâmplă undeva între scenă și gradene. Bine, ăsta e un fel poetic de a ilustra acest concept – spectacolul se petrece cu adevărat în mintea spectatorilor. A fiecăruia dintre ei. Și este rezultatul unei colaborări care se petrece în timp real. Astfel am căutat în acest concept de prezență, o oscilație permanentă a performerilor între minciună și adevăr, între conectare și deconectare, între siguranță și vulnerabilitate. Acest tip de prezență creează un tip de instabilitate care îl obligă pe spectator să își activeze un tip de atenție (la un nivel foarte subtil) care îl transformă din simplu privitor în participant la actul artistic.

 

C.R.: Ce rol ați acordat nebuniei, concept literar de îndelungată tradiție, în instalația Interior – Lumină?

M.P.: Nu am lucrat cu acest termen, am lucrat în schimb cu iluzia confuziei simțite și induse, cu oscilația între stări emoționale extreme. Am lucrat în general fără etichete, cu toate că am discutat mult despre ele. În produsul final există multe ramificații ale alienării sau expresii ale unor tipuri de fantasme, dar au fost tratate ca exerciții normale de explorare a spațiului imaginar sau ca forme de autoterapie. În concluzie, ca să răspund mai precis, cred că am forțat cu toții limitele a ceea ce considerăm funcționarea normală sau sigură a minții ca pe un exercițiu de forță, de reconectare cu sinele, cu fluxul vital (atât de absent în depresie).

C.R.: Mi se pare dificil de construit teatral pe marginea căutărilor spirituale. Care au fost polii acestei construcții?

M.P.: Cred că, din nou, cheia e în relația cu publicul. De-a lungul unui an și jumătate de existență a spectacolului, am auzit foarte multe teorii despre ce ar putea fi sau cu ce au rămas oamenii după ce l-au văzut. Și ăsta mi se pare un lucru foarte bun. Chiar așa dens cum e, materialul e destul de permeabil, ca fiecare să intre în el prin ce fisuri poate.

Pentru mine, după tot acest timp, Interior – lumină rămâne un experiment despre prezență și ratarea comunicării. Poate ratarea comunicării a ceva esențial, care nu poate fi articulat niciodată, dar care coagulează experiența pentru ambele tabere.