UN ARTICOL DE CARMEN TĂRNICERU

 

 

Am rămas cu ochii mari și creierul aprins după spectacolul celor de la Reactor. Ce a fost Interior-lumină. La ce am asistat. E un experiment. E o palmă peste obraz. O operă de artă. De foarte artă. O zi extremă sau un pact cu răbdarea. Două ore de contradicții. Uneori te simți ca pe scaunul stomatologic pentru ca, în câteva secunde, să fii transferat într-un montagnes russes mirific cu steluțe colorate și pești zburători. De la suferință cruntă la cea mai sinceră dintre bucurii e doar un pas. Uneori, în gol.

De la glumițele ce par fără sens la dezvăluirea celor mai adânci secrete, așijderea. Strigăte răvășite, expuneri de suflet complicat, (auto)ironii, zâmbete largi și frumoase, confeti, pisicuțe, pătrățele și elucubrații, nu e nimic ce au lăsat să lipsească actorii, regizorul, sound designerul, întreaga echipă de creație. Și la loc de cinste au așezat singurătatea. Și au adăugat, în straturi groase, devieri psihice, gânduri răzlețe izvorâte fără opreliști, fără limite temporale, spațiale, vizuale sau auditive, cam ca dintr-o mitralieră de cugetări colective. E un exercițiu pe care doar la teatru ți-l permiți. Și-l poți juca și răsuci până ce prezentul se contopește cu trecutul, viața reală cu cea virtuală, teatrul cu filmul, spectatorul cu actorul. Un delir ce putea dura o veșnicie.