UN ARTICOL DE CARMEN TĂRNICERU

Vocea umană este un instrument versatil care prinde adesea contur fizic. Ea poate dansa, se poate mișca și ridica, arunca, muta corpuri, poate forma o orchestră amplă și o poate menține atât timp cât decide. Vocea e un personaj colectiv sau unul individual, e un bebeluș sau o domnișoară care se străduiește prea mult, un bogătan proaspăt coborât dintr-o mașină scumpă sau, pur și simplu, ursul Bernard din desenele cu același nume. Este o ușă care se deschide, care creează frământare. Vocea omului poate fi orice îți închipui și este atât de ușor să faci asta privind spectacolul Andreei Gavriliu, Pam Param de la Studio M din Sfântu Gheorghe.

În locul cuvintelor, vocea primește puterea. Și egalizează cu sute de imagini, în ritmul său propriu. Și în lumini fără opreliști. Vocea inventează lumina, o schimbă, se joacă cu ea exact cum se joacă cu trupurile dansatorilor căzuți ca piesele de domino sau aprigi asemenea unor saltimbanci. Căldura luminii o decide vocea, de la brutalitatea rece a neoanelor hipnotizante la prelingerea voluptoasă a razelor aurii sau roșiatice. E un joc continuu de corpuri, lumini, note, mișcări. Și nu vrei să îți iei ochii.

Nici să-ți astupi urechile: tagadam tichin pffftzzsaa ehei ruma da sei tang dam purum puram nambaradadini ding.

Foto preluate de pe site-ul Irinei Moscu