UN ARTICOL DE CARMEN TĂRNICERU

Cum o fi să locuiești într-un ceas? În ticăitul continuu al mecanismelor timpului, viața ta să stea pe loc. Cerul înstelat să fie veșnic același, plus/ minus o anume stea, iar apartamentul, un dezastru exotic pentru orice ființă așa-zis superioară ce îi calcă pragul. Fântâna din curte să miroasă a ouă clocite iar orășelul de provincie unde ești profesor să fie răzbătut de o zvâcnire exclusivă la unicul și perpetuul American dream – Bucureștiul.

Să îți duci traiul într-o comună urbană înțesată de reguli pe cât de stricte, pe atât de amuzante, al căror mesager să fie deliciul frenetic al spectatorilor. Domnișoara Cucu, alături de celelalte personaje, printre care, preferatul meu, Achim, un Roberto Benigni autohton, transformă o prea-scurtă poveste de amor izvorâtă dintr-o criză feminină și o candoare de bărbat, într-o încântare, într-o ocazie de râs hohotit. Povestea e arhicunoscută, iar montarea spectacolului Steaua fără nume a Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, în regia lui Cristian Ban, neașteptat de... inedită. Combinația dramă-burlesc nu are cum să dea greș nici în teatru, nici în viața de zi cu zi. Fără umor, fie el înțepător sau dulce, sfârșim în „tristețuri iremediabile”, vorba poetului.