UN ARTICOL DE CARMEN TĂRNICERU

Demult nu mi-a mai fost teamă singură în casă. Spectacolul care tocmai m-a înfricoșat, Dekaroom, este un experiment inspirat din coborârile lui Dante în infern, purgatoriu și ridicarea în paradis (foarte scurtă la final). Pe parcursul a două ore, spectatorul traversează ciclurile singurătății, zece la număr, mii, câte mi s-au părut mie. Redau aici câteva: purificarea, geneza, durerea afecțiunii, vindecarea, anti(corpii) disco și depresia, conexiunile și variabilele. Și descoperă ce ne face atât de singuri: frica de ceilalți, frica de sine, frica de tot. Totul se desfășoară pe fondul unui subiect sensibil: o pandemie care o face pe cea din realitate să pară o glumă de copii. E un spectacol abracadabrant, ca un „Twin Peaks” privit în copilărie cu teamă mare și curiozitate sporită. E o călătorie nocturnă (brrr!!) prin câteva filme suspecte ale unor personaje stranii, traumatizate și traumatizante unde spectatorul este jignit, agresat emoțional și alungat.

Ah, am omis să vă spun că spectacolul este interactiv, e o plimbare a propriului fizic. Deși destul de realist, pe stilul VR, eu chiar m-am bucurat că a fost online. Prefer să analizez și nu să simt pe propria piele îndemnul „Lasciate ogni speranza voi ch'entrate!”.

Dekaroom

Creație colectivă

Regia: Andrei Dinu și Raul Hotcaș

Scenografia: Mihai Vălu

Producător: Teatrul Municipal Baia Mare