Petrecere la nuntă? Petrecere și la divorț. Ca să fie lucrurile rotunde. Doar că la ultima petrecere invitat e doar publicul în Totul e bine când se termină de Andreea Tănase, regia Radu Nica, scenografia și conceptul video Mihai Păcurar, de la Reactor de Creație și Experiment. Statutul de invitat al publicului le obligă pe cele două personaje să-l consulte, să-l pună în temă („Să le spunem oamenilor ce ne deranjează la ei”), să-i adreseze întrebări la care uneori așteaptă și răspuns („Ați trecut vreodată printr-un divorț?”). Cu alte cuvinte, să-l considere partener la momentele și hotărârile lor. Simpatic, nu? Cei doi o fac într-un fel care elimină încrâncenarea despărțirilor. Ori de câte ori atmosfera amenință să se tensioneze, dialogul cu publicul sau măcar simularea sa o destind. Nu tehnica aceasta este surprinzătoare – până la urmă, este și ea tot o convenție –, ci maniera agreabilă la care recurg cei doi aflați în prag de divorț.
Nu că regizorul Radu Nica nu s-ar pricepe să dirijeze un carusel emoțional cu de toate, și iritarea, în care orice cuvânt devine prilej de contradicție, și lista de lucruri pe care cei doi ar fi vrut să le facă, dar din cauza unuia sau... alteia nu s-au mai întâmplat. Drept pentru care pe tapet se așterne o o suită de nepotriviri și frustrările aferente. Plus acuzații reciproce. Dar cine se așteaptă ca la petrecerea de divorț să găsească deversarea de ură și ferocitatea din Cui i-e frică de Virginia Woolf? va fi, slavă domnului, dezamăgit, deși Martha și George sunt amintiți la un moment dat. Ca și o sumă de îndrăgostiți shakespearieni care sfârșesc prost. În Totul e bine când se termină, tonul este mai light, personajele dezvoltă un anumit grad de civilitate, iar divorțul este mai blând. Ce a fost pozitiv în anii scurși împreună prevalează asupra neîmplinirilor.
De ce se despart doi oameni care aveau toate premisele să se înțeleagă? Știm cu toții. Sensibilitatea se bătătorește, curiozitatea și capacitatea de a se minuna de talentele celuilalt se opacizează. Ea vrea să danseze; el, nu. Ea vrea să plece în Thailanda; el vrea să stea acasă. El vrea...; ea, nu. Și invers. Nimic insurmontabil, în afară, poate, de plictiseala în doi. Lucrurile sunt simple: după unsprezece ani, el și-ar dori să vadă cum e să trăiască singur. Ca să înțeleagă de ce anume are nevoie. Ritmul se schimbă în funcție de dinamica apropierii și învrăjbirii personajelor, pe care regizorul o conduce din umbră, ca un dirijor al instanțelor din viața de cuplu. Modelează două caractere, ea (Paula Rotar), puternică, ironică, civilizată, fără să dea o clipă înapoi; el (Paul Socol), blând, o fire mai așezată, amator de hamburgeri, visează să cultive roșii, pepeni și gulii.
Aerul proaspăt al spectacolului construit în jurul unui subiect atât de bătătorit în teatru, disoluția cuplului, se datorează și manierei directe în care protagoniștii se adresează publicului, dar și spațiului conceput de Mihai Păcurar. Ambientul imaterial, creat din benzi luminoase, în fapt, o instalație din rotocoale colorate, pe jos, și linii frânte care se urcă neregulat pe pereți, reproduce, la o altă scară, dezordinea din apartament și din viața celor doi. O altă imagine, într-un alt limbaj, pentru dizarmonia cuplului.
Într-o lumină albăstruie, cele două personaje balansează între momentul actual, cel al despărțirii, și flashback-urile care înregistrează istoria acumulărilor ce au dus la divorț. Fiecare, cu perspectiva lui, completată de imaginile live, obținute de două camere, a ei și a lui, care se reunesc spectaculos într-un medalion proiectat pe fundal. Dialogurile se transferă în video, cu capetele personajelor așezate pe orizontală, sau cu prim-planuri plasate unul lângă altul, sau cu prim-planul lui peste care se suprapun picioarele ei, când își aduc aminte de prima noapte, sau cu combinația savantă de gros-plan (ochiul ei) cu prim-plan, când el o cere în căsătorie. Pe măsură ce memoria comună va scoate la suprafață diferitele momente importante, cele care i-au unit, ca și asperitățile din cauza cărora ajung să se despartă, filmarea adaugă un derivat al unghiului subiectiv din prezent.
Nu motivele divorțului sunt importante aici, ci modalitatea în care creatorii spectacolului aleg să le expună. Unsprezece ani de întâmplări petrecute împreună. Cum să uiți tot ce e frumos și atât de familiar la celălalt, îmbrățișarea, apropierea, mirosul...? Balastul despărțirii nu poate șterge lumina niciunei întâlniri.
Foto: Bogdan Botaș
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.