Cu ce povești mai creștem?

Despre manipulare și despre erorile de raționament din varii forme de discurs, public, politic, familial, a fost vorba în Noi nu, niciodată, devised theatre (de Alexandra Caras, Radu Dogaru, Olivia Grecea, Petro Ionescu, Paula Rotar, Cosmin Stănilă). În prezentarea spectacolului, la categoria subiect, se menționează „discurs și distorsionare”, cu precizarea suplimentară: „deconstruind diferite tipuri de discurs, spectacolul încearcă prin (auto)ironie să stimuleze gândirea critică și să suprapună într-un mod ludic planul personal biografic peste unul istoric”.

De la fallacy-urile (sofismele, mai pe limba noastră) utilizate în vânzări la fake-news din epoca post-adevărului, de la reclame la programele stupide de televiziune cu care s-au format generațiile ultimelor decenii, toate se bazează pe manipulare emoțională grosolană. Aceasta este demonstrația din Noi nu, niciodată. Pentru exemplificare, publicul primește încă de la început o listă cu asemenea fallacies. Argumentația este una jucăușă, cu situații și pattern-uri pe loc recognoscibile. Interpretate cu distanțare ironică, schemele înduioșării din emisiuni ca De trei ori femeie, Trădați în dragoste sau Triunghiul iubirii generează un comic garantat. Cu multe songuri, cele patru instanțe performative reproduc mecanismele manipulării în ambientul generației lor, a celor născuți la început de mileniu. Și pentru ca totul să fie bine contextualizat, momentele care reproduc programele de televiziune, tipul de comunicare pe internet și pe Facebook se desfășoară între discursurile celor patru președinți ai țării (evident, prilej pentru imitații suculente ale actorilor).

În spectacolul construit pe baza improvizațiilor pe temele investigate, Alexandra Caras, Radu Dogaru, Paula Rotar și Cosmin Stănilă interpretează cu directețe, cu poftă și bucurie evidente, imitând tonuri și atitudini din mass-media. Fragmentate, cu situații și identitate distinctă, scenele se derulează fără legătură între ele, aducând un plus de dinamism, într-un spectacol light, vioi și agreabil.

NOI NU, NICIODATĂ

Un alt text care a vorbit despre topos-urile din formarea nu a unei generații, ci a întregii specii, a fost Glorie de Alexa Băcanu, în regia Oliviei Grecea. Cu o abordare postmodernă, autoarea Alexa Băcanu se apleacă asupra miturilor fondatoare și rolul lor în construcția mentală și identitară. Structura maniheistă, veșnica împărțire între bine și rău, fundamentele moralei, ai cărei reprezentanți sunt Eroul și Antagonistul, valorile tradiționale, onoare, adevăr, vitejie, sunt trecute cu un ludic intenționat prin patru specii dramatice: clasica tragedie (cu o adevărată etalare de inventivitate în ritm și rime), teatru documentar, teatru de păpuși și musical. Temele din teatrul politic, cu suma de crime, revolte și reforme, cu genocid, dar și cu mitul tătucului salvator intră numai bine în forma de expresie a teatrului de păpuși, cu vocile lui cristaline sau pițigăiate, cu păpușele săltărețe pe paravan. Lipitură mai neverosimilă nici că se putea. Dar tocmai asemenea aparente incompatibilități speculează cele două creatoare ale spectacolului, pentru a biciui și a împrospăta percepția. Deriziunea este asumată, iar subtilitățile și umorul fac parte dintre surprizele plăcute: un bonus pentru un spectator cu mintea prăfuită de aceleași și aceleași scheme narative.

Asocierea dintre marile povești ale lumii și structuri dramatice contrastante, demitizarea până la os a legendei christice, comentariul modern la miracolele lui Isus, pe care Maria le povestește clasic, transfigurată și cu ochii în lumină, reportajul de la fața locului, cu observații savuroase, după criteriile și tonul vremii noastre, constituie o sursă inepuizabilă de comic. La fel, dragostea și însoțirea dintre Ea și El (eroul transplantat în zilele noastre, Dănuț din Zalău) se vor exprima prin intermediul musicalului, cu toate clișeele aferente, plus siropurile luate în balon. Nu lipsește nici tușa feministă în legătură cu Ea, posibilă însoțitoare de Erou, care, frumoasă și cochetă, așteaptă și tot așteaptă să i se livreze fericirea, să vină cineva și să-i ofere viața. Spectacolul se încheie cu o suită de definiții de dicționar, din mai multe perioade, construită maniheist, erou – eroină. Acestea nu pot decât să ilustreze, la modul obiectiv și statistic, inegalitatea în percepția istorică asupra masculinului și femininului.