UN ARTICOL DE ANDA GLIȘCĂ

Metafora centrală a piesei Mariei Manolescu, Micul nostru centenar, montată de Dragoș Alexandru Mușoiu la Reactor de Creație și Experiment, respectiv radioul, ilustrează discordanța și neregularitatea frecvențelor pe filonul cărora s-a desfășurat istoria de 100 de ani a unei națiuni.

Știm bine cum apariția video-ului a distrus radio-ul, la fel simțindu-se și personajul cel mai vocal al piesei, și anume Ioana, mamă născută în comunism și reînviată la Revoluție, care îmbrățișează cu ardoare orice model nou, occidental, fiind convinsă că radioul nu mai poate fi reparat. ,,We can’t rewind, we’ve gone too far”, așa cum spunea și cântecul. Ea poate reprezenta viziunea vestică, consumeristă, ce se instaurează grăbit și forțat în România pe parcursul tranziției post-comuniste.

Tatăl, Tudor, pare să fie cu totul străin de gândurile și trăirile soției sale. El nu găsește că discursul ei înverșunat și replicile acide adresate bunicii sunt necesare, existând mai mult ca un personaj salutar, care nu-și contrazice soția pentru că el crede cel mai mult în liniștea casei sale.

Radio-ul ne amintește chiar de războiul rece dus pe calea undelor, de fiecare seară în care emisiunea postului Europa Liberă aducea laolaltă toți membrii familiei, ca o masă de sărbătoare, pentru câteva momente de speranță și încredere într-un viitor în care țara lor va fi și ea liberă. Adesea, frecvențele sunt slabe și mesajul se transmite distorsionat. Încă nu avem tehnologie care să ne poată ajuta să percepem destinul clar al acestei țări.

Întrucât și radio-ul, la fel ca România, își sărbătorește centenarul, personajul bunicii Anuța întruchipează întocmai această epocă. Ea face parte din toată istoria tumultoasă a secolului XX în România, însă și-o amintește greu, cu nostalgie, cu lacune și contradicții.

Anuța nu vrea să zboare cu avionul și o îngrozesc zgomotele produse de autobuze, deoarece cu avionul fusese dus tatăl ei legionar în RDG. Autobuzele transportau evreii către lagărele de concentrare.

Monologul de la sfârșit al Anuței, condensează un vortex de gânduri, care simbolizează întocmai lipsa de uniformitate și caracterul haotic al secolului XX. De altfel, poate fi o trimitere la concepția modernă bergsoniană a timpului spațializat, segmentat și, mai ales, alterat de reconstituirea conștientă a experiențelor noastre. Anuța retrăiește, într-o zi, o viață.

Nostalgia față de legionari este doar o iluzie, o proiecție a minții sale care are nevoie să-și amintească de tinerețe și de tatăl ei sub forma unei povești cu prinți. Constanța timpului este definitorie pentru acest spectacol de teatru, iar coerența cu care este ilustrată curgerea disproporționată a acestuia este remarcabilă.

Marcată fiind de toate evenimentele tragice prin care a trecut, Anuța nu mai este sigură nici ce să facă în legătură cu propria sa casă. Să o transforme în muzeu sau în maternitate? Însă ea are nevoie să dăinuiască printr-o legătură cu viitorul, iar aceasta este simbolizată de strănepotul său, Toma. Toma înțelege multe, gândește limpede și reprezintă tranziția de la radioul analog la radioul digital - el vrea să înregistreze istoria sub forma podcast-ului. Anuța are încredere în el și îl preferă în detrimentul celorlalți membri ai familiei, și ei simbolizând, de altfel, alte generații dictate de diferite caractere umane. Este greu de spus dacă timpul în care trăiește sculptează omul sau omul sculptează timpul în care trăiește. Ceea ce atrage la Toma este transluciditatea sa, echilibrul interior care-i permite să-și asculte gândurile în liniște deplină fără să înnebunească, curiozitatea și temperarea, entuziasmul stăvilit pe alocuri de o moderație necesară.

Toma, întruchipând această filosofie budistă a luminii pure albe, reprezintă întocmai reconcilierea cu trecutul, respectiv cu Anuța, prin tridimensionalizarea devizei ,,Prin noi înșine”, doctrină liberală folosită de Vintilă Brătianu pentru reconstrucția României Mari în perioada dintre cele două războaie.

Deși atribuită eronat lui Nicolae Bălcescu, această deviză este reconjugată de Anuța și transformată în ,,prin sine însăși”. Altfel spus, reconstrucția României aflate în sărbătoare de centenar nu poate începe decât cu reconstrucția noastră interioară ca indivizi și ca membri ai acestei societăți.

Toma, homo novus, personifică deviza bunicii, ducând-o la un grad mai înalt de înțelegere. El a fost crescut prin sacrificiile părinților lui, exponenți ai perioadei de tranziție democratică și economică în România.

Unchiul Ioanei, Victor, ilustrează atât anii de glorie ai comunismului cât și portretul desăvârșit al unui comunist. Acesta este medic ginecolog și se ocupă doar de nașteri și de avorturi. Nu are prea multe replici, iar unicul său scop este să o țină în viață pe bunica. Ar fi putut fi doctor în alte spitale mai bune, însă a ales să rămână în același loc în care munca sa este dictată de decrete și legi. Este foarte umil și aproape absent din discuțiile celorlalți membri ai familiei. Îi spune bunicii tot ce vrea să audă, scopul său nefiind să o înțeleagă, ci să o țină în viață cu orice preț. Însă Anuța, România și Radio-ul trebuie să se stingă pentru a putea renaște.

Anuța primește de ziua ei un tort din pâine cu o lumânare, element ce poate simboliza atât anul 1 al renașterii ei cât și alimentul nelipsit din istoria acestei națiuni, și anume pâinea. Popularizată lingvistic și simbolic de comuniști, pâinea este înlocuită astăzi de feluri de mâncare mai complexe și mai elaborate. Anuța și Toma cred că nu pot înțelege istoria decât pe stomacul gol, însă ajung la concluzia că acest sacrificiu e doar o iluzie și că lipsurile nu te fac neapărat mai atent sau mai senzorial.

 

Metafora cadoului pentru ziua Anuței este iarăși importantă pentru aceast spectacol. Toma și părinții săi nu vor să-i aducă bunicii un simplu spray Rexona, precum Victor, ci vor ca Toma să-i aducă un omagiu. Un omagiu chiar sub forma unui deziderat, un proiect de renaștere a țării care urmărește de data asta o reconjugare colectivă. Astfel, Toma articulează renunțarea la frică prin recunoașterea, acceptarea și exprimarea temerilor sale în mod clar. Lui Toma nu îi este frică de Anuța și este pregătit să renască alături de ea. Singurul lucru ce îi rămâne de făcut este un fel de intrapolare, căci și ceea ce gândește el în momentul acela este tot un antropomorfism, aplicat aproape cu naivitate.

„În fine, deci nu sunt chiar anecoid, dar, totuși, mă aud foarte bine. Îmi aud bătăile inimii.”

Finalul spectacolului reprezintă un prag în viața lui Toma, simbolizând porți ale percepției care se închid pentru el, la granița dintre inocență și pierderea ei.

Ca înăuntrul unei păpuși rusești, decorul integrează perfect o metaforă cuprinsă într-o altă metaforă. Personajele trăiesc înăuntrul radioului și prin acesta. Culorile în diferite nuanțe sepia desemnează trecerea timpului și amprenta sa asupra oamenilor și lucrurilor. Timpul și spațiul se contopesc și vibrează asemenea undelor radio care transmit cu mai mici sau mai mari erori tot tumultul și agonia acestor o sută de ani. Le transmit către viitor, către un podcasting mai bun și mai modern.

MICUL NOSTRU CENTENAR
de Maria Manolescu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Cu: Alexandra Caras, Paula Rotar, Paul Socol, Doru Taloș, Adonis Tanța
Scenografia: Anda Pop
Muzica: Danaga

Producător: Reactor de creație și experiment

Foto: Ioana Ofelia

MICUL NOSTRU CENTENAR