Posedarea lui Samsa

Să lăsăm, totuși, partea tehnică și să revenim la ceea ce este pe scenă. Așadar, cutia pe care o vedem, adică exact camera personajului, este viața lui, prinsă într-un spațiu fără ieșire, cu același program și aceeași rutină zi de zi. Samsa este un comis-voiajor a cărui viață se desfășoară în camere decrepite de hotel, vagoane murdare de tren. Câștigul și munca sa sunt în principal pentru a plăti datoriile tatălui său, deci fericirea lui nu există. Oare să nu fie aceasta o premoniție pentru viețile pe care oamenii au ajuns să le trăiască astăzi, în aceeași rutină absolut repetitivă? Din ce putem înțelege, valoarea lui se rezumă la productivitate; nimeni nu se gândește la sentimentele și trăirile lui. Și atunci, ce-i rămâne de făcut? Rutina este atât de bine împământenită, încât, atunci când se trezește, primul imbold este că trebuie să prindă trenul, publicul auzind în sală sunetul pe care îl produc joantele unui tren pe șine. Camera lui pare a fi igrasioasă, neprimitoare, ca spitalele de boli mintale din trecut, atmosfera fiind extrem de rece. Dar să vorbim despre transformarea propriu-zisă: viziunea regizorală este că nu vedem doar o singură insectă, ci Samsa se multiplică în cinci așa-zise părți, care sunt toate provenite dintr-un singur trup. Personajul principal este interpretat de Marius Turdeanu, iar ceilalți actori sunt Matei Arvunescu, Alex Popa, Dan Pughineanu și Mircea Alexandru Băluță. Nu voi dezvălui mai mult, însă mișcările lor sunt complet ieșite din comun, inumane; se contorsionează și văd lumea complet diferit față de omul obișnuit, pentru că, da, sunt insecte. Asistând la această coregrafie în spațiu, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că, prin mișcările lor, putem deduce că personajul pare a fi posedat de o entitate demonică. Să fi făcut el un pact faustic tocmai pentru a scăpa de starea în care se afla înainte de a se metamorfoza și, practic, să devină altceva? Personajele recurg la acest pact tocmai pentru a ieși dintr-o situație-limită, pentru a scăpa de probleme, a se îmbogăți sau a crea ceva, iar bineînțeles că totul vine cu un preț. Cum am mai spus, atunci când se metamorfozează, deci când devine „posedat”, observăm mai mulți Samsa în spațiul respectiv, un fel de clivare a conștiinței, dacă vreți. Când am cercetat acest aspect, am dat peste un verset din Biblie, din Marcu 5:9, care spune: „Care-ți este numele?”, l-a întrebat Isus. „Numele meu este Legiune”, a răspuns el, „pentru că suntem mulți.” Prin urmare, și Samsa s-a împărțit în mai mulți, dar niciunul nu este el, mai ales că celelalte personaje din casă au o repulsie atunci când îl văd. Transformarea lui Gregor nu este rezultatul unei greșeli morale, al unei pedepse explicite sau al unui act voluntar. Ea se întâmplă brusc, inexplicabil, ca în vechile narațiuni despre posedare: individul se trezește ocupat de o forță străină, care îi confiscă corpul, dar nu și conștiința.

Imposibilitatea sa de a se face auzit de către ceilalți, adică de a comunica, creează o repulsie viscerală a familiei, deoarece se destabilizează ordinea domestică a căminului. Această izolare se observă încă din primele momente ale spectacolului, însă este și o caracteristică a personajelor din Metamorfoza, deoarece niciunul nu pare capabil de iubire. Astfel, camera devine un spațiu de izolare, mizerabil, asociat cu întunericul și nebunia. Unul dintre personaje i se adresează chiar cu apelativul „Împuțiciunea voastră”. Tatăl (Bogdan Nechifor) încearcă să alunge din casă această creatură necurată și să o izoleze, deoarece, în momentul în care nu mai produce, nu mai este de folos societății. Mama (Mihaela Trofimov) și sora lui Samsa, Grete (Oana Predescu), sunt singurele personaje în care mai putem observa o urmă de umanitate. Mama știe că acolo se află fiul ei, însă groaza fizică pe care o resimte când îl vede este mai puternică decât dragostea, mai ales că a fost complice la anumite abuzuri. Grete este cea care are cel mai mult curaj să intre în camera fratelui ei după metamorfozare, însă, pe parcursul spectacolului, starea ei se transformă într-o greață viscerală. Nu am putut să nu fac o paralelă cu o producție cinematografică din anul 2024, și anume filmul regizoarei Coralie Fargeat, The Substance. Acolo, personajul, în dorința de a se menține mereu tânăr, apelează la o substanță care îi permite acest lucru, însă prețul plătit este mult prea mare, astfel încât, în final, nu mai rămâne nimic. Ambele personaje rămân blocate între vechiul corp și imposibilitatea unui corp nou legitim, aflându-se într-o liminalitate permanentă, dacă ar fi să apelăm la o interpretare antropologică. În fond, ambele creații aduc o critică societății în care se desfășoară: Elisabeth Sparkle este aruncată la gunoi pentru că a îmbătrânit și nu mai face rating, în timp ce Gregor Samsa este eliminat pentru că nu mai poate munci și aduce bani în casă. În momentul în care corpul nu mai livrează ceea ce societatea cere, fie că este vorba despre frumusețe sau despre muncă, individul devine un monstru care trebuie ascuns sau eliminat. Revenind la spectacol, este de apreciat și faptul că nu totul este tensionat, iar scena cu cei trei chiriași (Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu, Ovidiu Ușvat) aduce, spre final, un zâmbet publicului. Momentul este unul dintre cele mai reușite văzute în teatrul românesc din ultimii ani, afirmație pe care o fac fără nicio exagerare.