Un articol de DARIA ANCUȚA

Există spectacole care nasc, odată cu ele, nevoia unui spațiu paralel de explorare: un spațiu complementar celui scenic, un spațiu care documentează, arhivează și reflectă ceva din invizibilul materializat pe scenă, din întâlnirile, dinamicile și vibrațiile din sala de repetiție, din întrebările și căutările fără de care spectacolul nu ar putea exista. Tristețe și bucurie în viața girafelor de Tiago Rodrigues, regizat de Edda Coza și Dan Coza, coproducție Asociația Tangent, Teatrul Mic din București și Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău, face parte din această categorie de spectacole.

Jurnalul pe care îl răsfoiești s-a născut dintr-o credință a echipei de creație: un spectacol de teatru nu poate funcționa niciodată ca un organism izolat și finit; rezultat al unor frământări și neliniști împărtășite, spectacolul trebuie privit ca nucleu generator de sensuri și polarități, de sondări succesive și demersuri exploratorii conexe. Privit din această perspectivă, jurnalul de creație își propune să completeze experiența vizionării spectacolului, să o nuanțeze și să o rafineze. Jurnalul însoțește pas cu pas construcția spectacolului și, totodată, coagulează o serie de reflecții retrospective despre etapele dezvoltării sale. Poate fi citit, așadar, nu doar ca un caiet-program extins, ci ca o hartă afectiv-conceptuală a parcursului artistic pe care l-am parcurs împreună timp de trei luni, în încercarea noastră de a vorbi, printre altele, despre tristețe, bucurie și girafe.

Iată-mă în ipostaza de ghid pe teritoriul denivelat al devenirii unui spectacol. Ca teatrolog, îmi revine sarcina pe cât de fascinantă, pe atât de complicată, a privirii duble: cea din interior/a practicianului – implicată direct în procesul de lucru, imersată în atmosfera repetițiilor cot la cot cu echipa de creație, atentă la detaliile și ritmurile intime ale procesului de lucru – și cea din exterior/a teoreticianului – lucidă și analitică, necesară pentru a structura un parcurs coerent al spectacolului de la prima repetiție și până la premieră, pentru a surprinde cât se poate de fidel imaginea de ansamblu. A scrie un jurnal de creație înseamnă a locui alternativ în aceste două priviri. Înseamnă a însoți, a observa, a ordona, a provoca, a crea punți de dialog între echipă, spectacol și public, a deschide ferestre către un proces care, de cele mai multe ori, rămâne invizibil spectatorilor. Invitația lansată de regizorii Edda Coza și Dan Coza către teatrologia implicată activ, prezentă în proces, nu doar consemnându-l post factum, este un gest pe care mi-aș dori să îl văd tot mai des în peisajul teatral românesc; o practică responsabilă, matură, care poate transforma felul în care ne raportăm la construcția unui spectacol, grădinărind cu grijă și cu migală la rădăcinile memoriei lui.

Informativ, documentar, promoțional – cele trei dimensiuni pe care cred cu tărie că un astfel de material ar trebui să le reunească – se împletesc aici organic. Pe lângă insight-urile tuturor membrilor din echipa de creație, vei găsi în paginile următoare schițe de decor și costume, fotografii din repetiții și din spectacol, note și referințe; mai presus de orice, sper că vei resimți, măcar parțial, energia care a alimentat spectacolul și care, deși nu poate fi redată în întregime în scris, poate fi conservată dacă este privită cu atenție, în lumina potrivită. Jurnalul nostru devine, astfel, spațiu compozit, o prelungire a spectacolului, o formă de a-i studia și înțelege mecanismele, fără a-i diminua misterul.

Dimensiunea interculturală a proiectului, desfășurat pe axa București-Chișinău, marchează o deschidere esențială către dialog și co-creație, două dintre principiile fundamentale ale spectacolului. Jurnalul de creație urmărește, în consecință, un traseu al însoțirii spectacolului care, după cum vei afla în paginile următoare, stă sub semnul dublului: două țări, două teatre, două distribuții, doi regizori, iar lista poate continua. Jonglând constant între doi poli, Tristețe și bucurie în viața girafelor și jurnalul de creație pe care îl ai în față cartografiază, în cuvintele creatorilor săi, ultima reprezentație din spectacolul copilăriei.

 

 

Repetițiile s-au desfășurat în ambele orașe, fragmentat, cu drumuri dus-întors și cu provocarea de a gândi totul x2. O parte dintre dificultățile logistice au fost atenuate de atmosfera generală de la repetiții. Să repeți într-un decor cozy – cu un covor de scenă pufos, cu o canapea numai bună de odihnit în pauze, printre post-it-uri cu definiții și înconjurat de animale de pluș – îmblânzește procesul de lucru. Repetițiile au avut mereu ceva duios, cald și liniștit. De fiecare dată când ceva nu ieșea, reveneam cu toții la una dintre replicile din spectacol care ne-a devenit, încet, încet, mantră: totul va fi bine. Ce nu funcționează acum va funcționa la următoarea repetiție. Și spuneam asta nu din credință oarbă, ci din încredere dobândită: în Edda & Dan, în echipa artistică & cea tehnică. O încredere născută din comunicare sănătoasă, din frustrări împărtășite, din dialog și ascultare reciprocă. Ni s-a reconfirmat tuturor: căutările artistice reale nu pot exista fără acest tip de spațiu sigur, unde e ok să greșești, să nu știi, să propui, să ai o zi nasoală, să nu înțelegi, să întrebi de mai multe ori, să încerci, să eșuezi încercând, să o iei de la capăt.

Am petrecut zile întregi împreună, am mâncat împreună – grație generozității și abilităților culinare ale lui Gabi Costin –, am făcut o campanie prin care spectatorii au fost invitați să doneze plușuri pentru spectacol, ne-am entuziasmat de fiecare dată când cutia de donații s-a umplut cu jucării noi, am râs și am plâns, ne-am întrebat dacă are sens ce facem și ne-am amintit reciproc de ce are. Ne-am împins până la limită și încă puțin. Am parcurs, exact ca Girafa, un drum inițiatic, la finalul căruia știm mai multe despre noi și despre ceilalți. Și asta este, în sine, o victorie. Așteptăm să ni te alături și să descoperim împreună noi drumuri pe care să hoinărim.

Sperăm că lectura paginilor următoare te va ajuta să descoperi în profunzime arhitectura internă a procesului nostru de lucru și să privești spectacolul cu atenție suplimentară la detaliile care îl compun. Jurnalul deschide ușa; ce descoperi înăuntru îți aparține în totalitate.

 

 

Dramaturgul. Tiago Rodrigues și punțile teatrului viu

Născut în 1977, în Amadora (Portugalia), Tiago Rodrigues este actor, regizor, dramaturg, producător și, în prezent, directorul Festivalului de la Avignon (Franța).

Încă de când a început să joace, în urmă cu 25 de ani, Rodrigues a privit teatrul ca o experiență colectivă: un loc unde oamenii se întâlnesc, ca într-o cafenea, pentru a-și confrunta ideile și pentru a-și petrece timpul împreună.

În 1997, fiind încă student, a început să colaboreze cu compania tg STAN, alături de care a creat și jucat spectacole în engleză și franceză, în peste 15 țări. Libertatea pe care a găsit-o în lucrul cu acest colectiv belgian i-a marcat definitiv evoluția artistică și i-a întărit convingerea că un proces de creație nu ar trebui să funcționeze pe bază de ierarhii.

În 2003, împreună cu Magda Bizarro, a fondat compania de teatru Mundo Perfeito. Timp de 11 ani, a creat și prezentat peste 30 de spectacole în mai mult de 20 de țări, devenind o prezență constantă în festivaluri precum Festival d’Automne à Paris (Franța), METEOR (Norvegia), Theaterformen (Germania), Festival TransAmériques (Canada) sau kunstenfestivaldesarts (Belgia). A colaborat cu numeroși artiști de teatru portughezi și internaționali, dar și cu dansatori și coregrafi.

A predat teatru în mai multe instituții: la școala de dans contemporan PARTS din Bruxelles, condusă de coregrafa Anne Teresa De Keersmaeker, la școala elvețiană de arte performative Manufacture, proiectul internațional École des Maîtres, precum și în instituții portugheze: Universitatea din Évora, ESMAE, Ballesteatro și la Școala Superioară de Dans din Lisabona. A coordonat proiecte experimentale, de cercetare și de formare. În paralel cu activitatea teatrală, a scris scenarii de film și de televiziune, articole de presă, poezie și eseuri.

În ultimii ani, a obținut o recunoaștere internațională tot mai amplă și numeroase premii. Printre spectacolele sale cele mai cunoscute se numără By Heart (2013), Antony and Cleopatra (2014), Bovary (2014) și Sopro (2017). Și-a continuat colaborările, scriind pentru tg STAN The way she dies (2019) sau co-creând Please Please Please (2019) alături de coregrafele La Ribot și Mathilde Monnier. Printre creațiile sale recente se numără Catarina and the beauty of killing fascists (2020), The Cherry Orchard (2021) – prima sa montare cu un text clasic, prezentată în Cour d’Honneur de la Palais des Papes la Festivalul de la Avignon 2021 –, Lovers’ Choir (2021), Dans la mesure de l’impossible (2022), realizat la Comédie de Genève, și Hécube, pas Hécube (2024), creat cu Comédie-Française.

Fie că împletește povești reale cu ficțiunea, fie că rescrie clasici sau adaptează romane, teatrul lui Tiago Rodrigues rămâne profund ancorat în ideea de a scrie pentru și împreună cu actorii, urmărind transformarea poetică a realității prin mijloace scenice. Această intenție se vede limpede în proiecte precum Occupation Bastille (2016), o intervenție artistică desfășurată la Théâtre de la Bastille din Paris, realizată împreună cu aproape o sută de artiști și spectatori.

În 2018, a primit Premiul European pentru Realități Teatrale (XV Europe Prize Theatrical Realities). În aprilie 2019, Republica Franceză l-a distins cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, iar în luna decembrie a aceluiași an, a primit Premiul Pessoa, cea mai prestigioasă distincție pentru artă și știință din Portugalia. În decembrie 2021, Guvernul portughez i-a acordat Medalia Meritului Cultural.

A fost director artistic al Teatrului Național Dona Maria II din Lisabona timp de 7 ani, între 2015 și 2021, perioadă în care a catalizat un proces amplu de revitalizare artistică a acestei instituții centenare, punând accentul pe democratizare, deschidere către public și circulație națională și internațională.

Din septembrie 2022, este directorul Festivalului de la Avignon.

Opera sa este recunoscută pentru modul în care anulează granițele dintre teatru și diverse realități, provocând percepția noastră asupra fenomenelor sociale și istorice. De-a lungul carierei sale, Tiago Rodrigues a reușit să construiască punți între diferite orașe și țări, devenind un artist care creează și promovează teatrul viu.

Piesa. Tristețe și bucurie în viața girafelor

Încă de la prima lectură, Tristețe și bucurie în viața girafelor (2011) se dovedește a fi o piesă a curiozității în raport cu gândurile copiilor și, totodată, o piesă a furiei în raport cu acțiunile adulților. Făcând apel la perspectiva unei fetițe de nouă ani, poreclită Girafa, care pornește într-o călătorie enciclopedică în lumea adulților, textul se înscrie în stilistica dramaturgică specifică lui Tiago Rodrigues, mizând pe repetiții, pe o scriitură deopotrivă poetică și ludică, uneori mai degrabă descriptivă decât dramatică în sens tradițional.

Cu un substrat socio-politic camuflat într-o poveste inițiatică, piesa pune la încercare orice abordare regizorală prin delicatețea, stranietatea și neconvenționalitatea ei. Tristețe și bucurie în viața girafelor reunește toate ingredientele unui basm sau ale unei feerii: pierderea echilibrului familial prin moartea mamei Girafei, revolta fetiței împotriva noii realități (lipsa unui loc de muncă stabil al tatălui și, implicit, lipsa banilor produce pierderea accesului la canalul TV favorit, Discovery Channel), plecarea de acasă, drumul inițiatic pe străzile Lisabonei, parcurs împreună cu personajul adjuvant (imaginar) al ursulețului de pluș Judy Garland, întâlnirile succesive cu personaje-arhetipale (Bătrânul, Bancherul, Polițistul, Cehov, Prim-ministrul) și trecerea probelor, apoi confruntarea dureroasă cu realitatea (mama nu se va mai întoarce niciodată, iar familia va trebui să învețe să funcționeze în absența ei), reîntoarcerea acasă și renunțarea asumată la ultimul simbol al copilăriei (ursulețul de pluș), care echivalează cu o maturizare simbolică. Tiago Rodrigues construiește, astfel, un veritabil parcurs al devenirii, o trecere dureroasă, dar absolut necesară, de la copilărie la maturitate.

 

 

 

 

Spectacolul. Tristeți și bucurii în viețile persoanelor de tip adult

Spectacolul regizat de Edda Coza și Dan Coza pune în valoare dimensiunea ludică a textului într-un spațiu ale cărui principale calități sunt intimitatea, căldura, inventivitatea și multifuncționalitatea. Coborând în subsolul Sălii Gabroveni de la Teatrul Mic sau pășind în sala Teatrului „Alexie Mateevici” din Chișinău, spectatorul pătrunde pe nesimțite într-o casă în care s-a trăit și se trăiește, în care coexistă haosul, frumusețea și fragilitatea vieții unui tată singur și a fiicei sale de nouă ani. Un spațiu în care, prin puterea nemărginită a imaginației, obiectele casnice se metamorfozează în recuzită pentru ultimul spectacol al copilăriei. Un spațiu care, pentru o vreme, devine acasă.

Această imersiune completă în universul lor creează o tensiune aparte: pe de o parte, familiaritate – simți că faci parte din familie, că obiectele de pe scenă ți-ar putea aparține, că problemele lor sunt și ale tale; pe de altă parte, senzația de încălcare a intimității – privești prin gaura cheii, asiști la lucruri pe care nu ar trebui să le vezi, trăiești timp de două ore în mijlocul unor adevăruri fascinante și dureroase. Rareori un spectacol te pune într-o astfel de poziție: de obicei, tensiunea rămâne pe scenă. Aici, însă, spectacolul ne dă ceva de jucat, de simțit și de trăit fiecăruia dintre noi, spectatorii. Așa că, devenind parte din experiența pe care o propune spectacolul, pășim alături de Girafă, de mână cu Judy Garland, într-o călătorie inițiatică proprie, la finalul căreia rămâne de văzut dacă reușim să ne despărțim de propriile jucării de pluș și să facem pace cu tristețile și bucuriile din viețile noastre de persoane de tip adult.