Foto Cosmin Kleiner Stoian

UN ARTICOL DE CRISTINA IORDACHE

Ajuns la cea de-a 35-a ediție, Festivalul Național de Teatru ne reamintește că un spectacol nu există cu adevărat fără privirea celui care îl trăiește din sală. De aceea, publicul trebuie să își asume faptul că o parte din responsabilitate se află și în mâinile lui. El ne este, totodată, salvarea sau damnarea.

Există multe aspecte ale vieții, pe care le ignorăm zilnic. Sunt multe lucruri pe care le luăm de-a gata și pe care le uităm undeva într-un sertar. Iar de cele mai multe ori, pierdem din vedere inclusiv elemente cruciale precum întrebarea, „unde te simți acasă?”. Este acest concept un om sau un loc? Iar Toaca, un spectacol coregrafic, care îmbină trei momente de dans, mi-a cartografiat nevoia unui răspuns.

Cele trei fragmente coregrafice adună sub forma unui tot unitar probleme existențiale plasate într-un cadru al mișcării. Multimedia devine o textură vizuală care susține dansul, ca o respirație invizibilă a scenei. Părțile sunt create de trei coregrafi români: Andrea Gavriliu, Mădălina Dan și Ștefan Lupu, în cooperare cu Polski Teatr Tańca​​, Polonia.

Foto Cosmin Kleiner Stoian

În prima parte (coregrafia Andrea Gavriliu), una de factură ritualică, toaca, instrument muzical de percuție, este adusă pentru prima dată pe scenă. Astfel asistăm la o contopire subtilă între modern și tradițional. Dar reverberațiile acestor sunete emise nu sunt pur și simplu un element al ritmicității, ele dau tonul descifrării coregrafiei și ne oferă dualitatea prin care corpul devine toacă și toaca devine corp. Trupurile dansează în ecoul bătăilor, într-un acord perfect care, din când în când, se frânge în dezordine. Pe plan scenografic, costumele sunt cele care se remarcă de îndată ce dansatorii pășesc în scenă, prin măștile create de Ana Cazac. Elementele simbolice, în acest context, nu reprezintă doar dualitatea omului și părțile pe care nu și le înfățișează lumii întregi, ci ele fac trimitere și la identitatea colectivă, devenind punct de contact între tradiţiile româneşti şi cele poloneze. Din această împletire a semnelor și simbolurilor se naște treptat o metamorfoză, o integrare a necunoscutului, dincolo de granițele familiarului. Trecerea de la o secvență la alta se produce prin golirea completă a scenei și proiectarea unor imagini care, inevitabil, te duc cu gândul la România. Ulterior, acestea sunt dublate de melodii vechi, cunoscute, care activează memoria afectivă a publicului.

Foto Cosmin Kleiner Stoian

Cea de-a doua parte (coregrafia Mădălina Dan) aduce cu ea o schimbare de paradigmă. Albastrul care la început era doar un accent de culoare, ajunge să domine atât în zona costumelor, cât și a spațiului. Este adusă în prim-plan încercarea de a evidenția un substrat social puternic construit. Dansul capătă valențele unei mișcări comunitare, care reunește performerii și care te face să simți apropierea, contopirea unor oameni cu trecuturi diferite. Apogeul acestei coregrafii este evidențiat printr-un moment de repaus, în care toți dansatorii stau aliniați, cu mâinile pe inimă, în timp ce pe fundal prinde contur un manifest al apartenenței. „Națiunea este o fantezie emoțională a împlinirilor și a eșecurilor.” Astfel, prin acest mesaj proiectat, albastrul capătă un alt sens. El adună în sine tandrețea și luciditatea unei conștiințe comune. Această nuanță devine semnul unui „acasă” colectiv, născut din întâlnirea diferențelor. Înconjurați de această lumină rece, comunitatea se coagulează și se oglindește pe sine, cu împlinirile și eșecurile care îi dau sens. În plus, această scenă pune accentul și pe depășirea prejudecăților.

 

Foto Cosmin Kleiner Stoian

Marcată de un simbolism puternic, segmentul final al coregrafiei (Ștefan Lupu) aduce în prim-plan sentimentul iubirii, învelit în dihotomia dintre sacru și profan. Proiecția unei inimi mari, de un roșu intens, suspendă pentru o clipă mișcarea, transformând scena într-un spațiu al contemplării. Această direcție se resimte și în culoarea costumelor. Măștile albe, lucrate dintr-o dantelă densă, aparțin unei estetici hibride, situată între tradițional și contemporan. Ele devin o graniță între dorința de a te ascunde în spatele adecvării la tradiție și impulsul de a plonja în necunoscut, în acceptarea sinelui. Dansatorii sunt acoperiți într-un voal alb delicat, care ulterior este proiectat ca simbol la nivel video, redând ideea de sacru. Acest substrat se continuă și la nivelul coregrafiei, unde accentul se mută pe relația de cuplu și pe dualitatea pe care aceasta o implică. Iar în finalul acestei părți, se reconstituie Cina cea de taină, dar reinterpretată într-un limbaj coregrafic contemporan. Fiecare gest mic pare un act de afecțiune, solidaritate și reumanizare, fără a scăpa din privire mesajul central al spectacolului, acela al estompării diferențelor și al armonizării indivizilor, sugerate prin folosirea a doi dansatori pe post de picioare ale mesei. Astfel, cei doi introduc dimensiunea sacrificiului și a smereniei, completând ideea de iubire ca devoțiune și renunțare.

Foto Andrei Gîndac

Iar despre asta este vorba, atât în artă, cât și în viață. Pentru a primi, trebuie, la rândul tău, să și oferi, însă niciodată nu ar trebui să uiți că mereu va exista ceva acolo pentru tine. La capătul fiecărei zile, rămâne mereu ideea că aparții, unui om, unui gest, unei lumi care încă te cheamă înapoi. Iar dincolo de orice diferențe s-ar putea ivi, acest moment rămâne la fel de tainic precum imaginea iconografică a Cinei celei de taină, construită de spectacolul coregrafic, Toaca.