În studenția mea – la sfârșitul secolului trecut — la Cinematecă se puteau vedea doar filme de pe rafturile cu o jumătate de secol vechime. Scoase din orice uz comercial și de interes doar pentru fanaticii istoriei cinematografice. Haiducii lui Dinu Cocea, producțiile cu Gérard Philipe, multe filme alb-negru turnate astfel din necesitate, nu din alegere. Fie pentru că pelicula color era prea scumpă când au fost turnate, fie pentru că pur și simplu nu exista. Acum, ritmul în care un film poate ajunge în cinematecă s-a accelerat, din foarte multe motive.

Cum au ajuns filmele NVR la statutul de clasice în mai puțin de două decenii

Pe 5 noiembrie, când luminile din Sala Eforie a Cinematecii Române se vor stinge pentru proiecția lui A fost sau n-a fost, o parte dintre spectatori vor vedea pe ecranul mare, pentru prima dată, filmul care a adus României primul „Label Europa” la Cannes. Premiat în 2006, lungmetrajul regizorului Corneliu Porumboiu — o relatare fidelă a confuziei care a dominat raportarea românilor la Revoluția Anticomunistă — face parte dintr-un eveniment ce marchează intrarea precipitată a filmelor unui curent cinematografic inovator și recent în canonul clasic, în timp ce autorii lor sunt încă în deplinătatea puterii creative.

Astfel, prima parte a acestui noiembrie (5-16) aduce la Cinematecă un program centrat pe NVR (dar care cuprinde și filme ante- și post-). Proiecțiile din cele două săli — Eforie și Union — sunt mai mult decât o retrospectivă. Întregul eveniment poate fi considerat o consacrare oficială a unei generații de cineaști care, după Revoluția din 1989, au reușit să plaseze cinematografia română pe harta mondială a filmului de autor, dar au rămas, în mare parte, străini de publicul larg din țara lor. Și, așa cum observă actorul și regizorul Emanuel Pârvu, reprezintă o ocazie pentru o mare parte a publicului de a vedea pe ecran larg, într-o selecție redutabilă, producții care au fost, cel mai adesea, vizionate pe video și online. Acesta este efectul unei cinematografii care a luat avânt în momentul în care sălile de cinematograf dispăreau din majoritatea orașelor țării.

Nașterea unui curent din ruine

Pentru a înțelege anvergura acestui moment, trebuie să privim înapoi spre contextul din care s-a născut Noul Val Românesc. După 1989, industria de film autohtonă s-a prăbușit. Cinematografele din rețeaua de stat au intrat într-un proces de decădere și privatizare. Numărul de premiere românești anuale a ajuns la zero în anul 2000. Regizori care lucraseră sub cenzura comunistă s-au trezit brusc confruntați cu o libertate pe care nu știau cum s-o gestioneze, în timp ce realitatea imediată a tranziției părea mai spectaculoasă decât orice ficțiune puteau imagina.

Trailer: Moartea domnului Lăzărescu – după 20 de ani
Filmul a reintrat în acest an în cinematografe, într-o încercare similară, de a oferi acces generațiilor care nu au avut ocazia să îl vadă în condiții optime

Din acest marasm a apărut, la începutul anilor 2000, o nouă generație. Cristi Puiu a dat tonul cu Marfa și banii în 2001, urmat în 2005 de Moartea domnului Lăzărescu, un film care urmărește odiseea nocturnă a unui bătrân bolnav prin labirintul birocratic al spitalelor bucureștene. Cristi Puiu a câștigat premiul Un Certain Regard la Cannes în 2005, iar apoi, doi ani mai târziu, Cristian Mungiu a adus acasă Palma de Aur — cea mai înaltă distincție a festivalului cu un alt film de referință, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile.

Aceste succese internaționale au legitimat aproape instantaneu o estetică care se definea prin refuzul spectaculosului. Filmele Noului Val Românesc au adoptat o abordare militant-realistă: cadre lungi și statice, camere controlate filmând din mână, iluminare naturală, absența totală a unei coloane sonore compuse special. Era o estetică a austerității, influențată de cinéma vérité, care căuta să restituie densitatea și textura realității cotidiene. (Probabil, această estetică sub-minimalistă era nu doar o alegere, ci o necesitate în contextul în care lungmetrajele lui Puiu și Mungiu aveau buget mult inferior unor scurt-metraje din Europa).

Estetica deziluziei

Tematicile abordate erau la fel de brutale ca și mijloacele cinematografice. Filmele vorbeau despre avort ilegal, corupție, moarte, abandon, compromis moral. Bacalaureat (Cristian Mungiu, 2016) explora sistemul educațional corupt din România contemporană. Poziția copilului (Călin Peter Netzer, 2013) — care va fi proiectat la Sala Union pe 5 noiembrie — arăta tensiunile familiale și denunța privilegiile unei „elite” sui-generis. Sieranevada (Cristi Puiu, 2016), programat la Eforie pe 8 noiembrie, transformă un parastas de familie într-o examinare claustrofobică a culpei individuale și a tensiunilor sociale.

Aceste filme puneau degetul pe puncte nevralgice ale României postcomuniste: lipsa de moralitate, înclinația spre aranjamente, corupția endemică. Dar, așa cum a remarcat criticul Andrei Gorzo, lipsea o critică mai amplă a capitalismului global care transforma, distorsionat, România — o problemă pe care un film german, Toni Erdmann (2016), și-o asumase satirizând corporatismul din București.

Incongruența cu multiplexul

Paradoxal, succesul internațional al acestor filme nu s-a tradus într-o primire caldă în România. Când Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude, 2021) — câștigător al Ursului de Aur la Berlin — a ajuns în cinematografe, cifrele de box-office au fost dezamăgitoare. Nu este vorba despre calitatea filmului, ci despre incompatibilitatea fundamentală dintre estetica NVR și realitatea comercială a sălilor multiplex, care cer performanțe minime de vânzare.

Pe de altă parte, filmele Noului Val nu au avut niciodată ca țintă publicul larg românesc. Ele vorbeau unui număr restrâns de cinefili, în timp ce publicul larg rămânea fie circumspect, fie mefient față de producțiile autohtone. După 2000, mersul la cinema a fost concurat de televiziune, apoi de piraterie — un fenomen care, în anii de glorie ai descărcărilor ilegale, ducea la pierderea a aproximativ douăzeci la sută din cifra de afaceri a industriei.

Dar revoluțiile digitale au adus și un avantaj neașteptat. DVD-urile, apoi platformele de streaming precum Netflix și HBO, au transformat filmul dintr-un obiect fizic într-un document digital ușor accesibil. O întreagă generație de tineri care erau copii în anii 2000, când aceste filme au apărut în cinematografe, au putut, în cele din urmă, să le descopere online. Ceea ce nu s-a întâmplat pe ecran mare s-a petrecut pe laptopuri și televizoare, într-o răspândire lentă, dar persistentă.

Clasicizarea accelerată

Evenimentul de la Cinematecă semnalează ceva mai profund decât o simplă programare retrospectivă. În trecut, intrarea unui film în circuitul Cinematecii presupunea trecerea a decenii bune. Dar viteza de clasicizare s-a accelerat dramatic. Platformele de streaming produc sute de mii de ore de conținut nou în fiecare an. Producția globală de film — incluzând cinema, video, ficțiune, documentare și reality — a explodat. În acest context, filmele devin „vechi” mult mai repede.

Moartea domnului Lăzărescu și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile au obținut statutul de capodopere la scurt timp după lansare, grație validării internaționale. Acum, la aproape două decenii de la premierele lor, ele sunt tratate cu aceeași reverență cu care Cinemateca ar programa clasici precum Pădurea spânzuraților (1965) — care, la rândul lui, face parte din programul evenimentului, într-o alăturare revelatoare.

Programul de la Eforie și Union include atât filme emblematice ale Noului Val — Aferim! (Radu Jude, 2015), După dealuri (Cristian Mungiu, 2012), A fost sau n-a fost (Corneliu Porumboiu, 2006) — cât și producții care explorează alt tip de estetică. Poziția copilului și Soldații. Poveste din Ferentari (Ivana Mladenovic, 2017) abordează teme similare de clasă și marginalitate, dar cu o viziune personală care se îndepărtează de rigorismul minimalist al primelor filme NVR.

Evenimentul include și o selecție substanțială de scurtmetraje — Trafic (Cătălin Mitulescu, 2004), câștigător al Palme d’Or pentru scurtmetraj la Cannes, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (Cristi Puiu, 2004), care a câștigat Ursul de Aur pentru scurtmetraj la Berlin. Aceste filme scurte au fost cele care au inaugurat, de fapt, Noul Val, dovedind că tinerilor regizori români le este suficient un minim de mijloace pentru a crea opere memorabile.

Post-NVR: Experimentalismul și publicul reconectat

În ultimii cinci-șapte ani, peisajul cinematografic românesc s-a diversificat. Nu mai există o estetică dominantă. Radu Jude, cel mai aventuros dintre cineaștii români contemporani, a migrat spre experimentalism și forme hibride, încercând frenetic să se autoinventeze. Babardeală cu bucluc este o sumă a acestor experimente: poveste, documentare guerrilla-style a Bucureștiului în pandemie, viniete absurde, un eseu sub formă de listă alfabetică de termeni, urmat de o parodie de sitcom. Filmele lui Jude din ultima perioadă sunt idiosincratice, bogat-intertextuale, pline de idei despre cinema, literatură și istorie. Ele semnalează o evoluție post-NVR, o dorință de a depăși estetica compactă și minimalistă care definise mișcarea.

Alți regizori care au debutat între timp — Daniel Sandu (Tata mută munții, 2021) și Bogdan Mirică (Câini, 2016) — produc filme concepute pentru audiență, cu un grad mai mare de accesibilitate, vizând publicul, nu neapărat festivalurile. Dar o concurență surprinzătoare vine din partea comediilor autohtone de buget mic — Teambuilding, Miami Bici — producții mai mult sau mai puțin însăilate, care atrag însă spectatori în sălile de cinema.

O reîntâlnire necesară

Pentru generațiile care au fost „văduvite de magia, educația și cultura oferită de cinema”, proiecțiile de la Eforie și Union reprezintă o șansă de a vedea pe ecran mare filme care au marcat cinematografia românească. Colectiv (Alexander Nanau, 2019), Eu când vreau să fluier, fluier (Florin Șerban, 2010), Playback (Agnieszka Elbanowska, 2024), Alice On & Off (Isabela Tent, 2024) — fiecare dintre aceste titluri vorbește despre România din perspective diferite, dar toate se înscriu într-o tradiție care a început cu Puiu și Mungiu.

Prin includerea în repertoriul Cinematecii, filmele care în urmă cu doar două decenii abia începeau să iasă din marasmul anilor 1990 sunt acum recunoscute oficial ca pietre de temelie ale cinematografiei naționale. Este o clasicizare rapidă, probabil prea rapidă — dar, într-o eră în care totul se mișcă repede, poate inevitabilă. Aceste filme mențin România sub reflectorul internațional. Și Cinemateca funcționează, în acest context, ca o „casă de cultură” necesară pentru a înțelege trecutul și prezentul — nu doar al cinematografiei, ci al unei țări întregi care încă se definește în raport cu propria sa istorie recentă.

Pentru cei care vor merge în următoarele două săptămâni la Eforie sau Union, experiența nu va fi doar una de cinefilie. Va fi o lecție despre modul în care arta poate capta realitatea mai bine decât realitatea însăși, și despre cum filmele pot deveni, în mai puțin de douăzeci de ani, documente esențiale ale memoriei colective.

Filmele din programul Cinematecii:

5-9 noiembrie, sala Eforie

A fost sau n-a fost; E pericoloso sporgersi; Heidi; După dealuri; Hârtia va fi albastră; Libertate; Aferim!; Sieranevada; Eu când vreau să fluier, fluier; Cel mai iubit dintre pământeni

5-9 noiembrie, sala Union

O vară de neuitat; Poziția copilului; Faleze de nisip; Soldații, poveste din Ferentari; Secvențe; Moromeții; Iacob; Pădurea spânzuraților; Otto Barbarul; Nu mă atinge-mă

12-16 noiembrie, sala Eforie

Colaj scurt-metraje (Un cartuș de Kent și un pachet de cafea; Trafic; Megatron; O zi bună de plajă; Lampa cu căciulă); De ce mă cheamă Nora când cerul meu e senin; Colaj scurt-metraje 2 (Magicianul; Totul e foarte departe; Artă; Chers ami); Ouăle lui Tarzan; Colaj scurt-metraje 3 (4:15 PM Sfârșitul lumii; Ninel; Cheful); Colectiv; Mrs. Buică; Colaj scurt-metraje 4 (Bad Penny; Călătorie la oraș; Nunta lui Oli; Spiderman, Spiderman sau Batman; Betoniera); Playback; Alice On & Off