Un articol de SARA CORDESCU-LEOVEANU
Unde e granița dintre tine și ceilalți? Cum facilităm un spațiu de tip laborator când ne pierdem, la nivel sistemic, în termene limită, lipsuri și acumulări de soluții intermediare menite să umple pe o durată de cât mai mult cu putință goluri deja existente?
În prezentul articol am să încerc să articulez ceva ce până acum am reușit doar prin poezie, un spațiu sigur al vulnerabilizării și al personaei I, raportându-mă la un proiect la care am lucrat recent, în calitate de studentă-regizor. (Prefer să nu menționez ce proiect, întrucât mi-aș dori ca punctul nevralgic al eseului să nu fie reprezentat de problemele specifice organizării în cadrul unei instituții, ci mai degrabă de o relatare a unor gânduri, incertitudini, aspirații și întrebări care poate ating și alte persoane aflate într-o poziție similară – mai exact din egoism și altruism, deopotrivă, din însingurare).
Pentru mine, acest proiect a fost ocazia de a lucra pentru prima dată un material mai lung, un material care să capete, în variantă ideală, până la final, forma unui spectacol. Procesul creativ poate fi la un moment dat sufocat de lipsa disponibilității, disponibilitatea sălilor de repetiții, a colegilor din echipa artistică sau tehnică, a posibilităților, a lipsei cunoștințelor practice cauzate de prima întâlnire cu spectacolul, nu cu exercițiul de la clasă. La ce mă refer mai exact, mă refer la cele câteva (trei) zile pe care le-am avut pentru a repeta în regim de spectacol, trei zile în decor, câte patru ore pe zi, noaptea, până la vizionarea ce presupune livrarea unui produs finit. Și nu e o aruncare a vinei, nu e o subjugare a autorității sau a conducerii, cât este o problemă în sistem pe care ne ferim să o adresăm. De ce? Pentru că cei care pot vor duce, ceilalți, deja prea mulți pentru infrastructura instituției și pentru piața muncii, nu. Și aici se încheie discuția de obicei, voalată și împachetată în planuri și idei.
Iar dacă acest eseu ar avea un scop moralizator, o concluzie, o sentință, v-aș condamna să cereți ajutorul. Să cereți mult, multe, fiindcă oricum veți primi limitat. Din păcate, nu sunt suficient de inteligentă încât să învăț din greșelile altora, pentru mine nu funcționează. Eu am o doză cinică de masochism care mă face să îmi placă să greșesc conștient, pe față, aproape fără limite. Când posibilitățile inducerii adrenalinei sunt limitate, nu îți rămân foarte multe de făcut, când ești deconstruit, schimbat, aruncat în larg fără colac de salvare în timpul facultății, poți auzi oricâte voci de pe celălalt mal care îți spun că sunt acolo să te ajute, tu ai urechile înfundate și te simți, cum nu credeam până acum că o să te simți vreodată: extrem de singur.
Bineînțeles, se poate oricând să te înconjori doar de oameni apropiați ție, de oameni care să îți împărtășească sau să îți provoace în mod constructiv ideile și viziunea, dar acest lucru nu îi pregătește pe cei care vor avea norocul să profeseze sau măcar să încerce să o facă, nu? Unde apare apatia, unde apare schisma între tine și ceilalți? Ce vrei să spui prin proiectul altcuiva și cum îi găsești pe ceilalți în mijlocul lui? Iar când te simți singur și dezarmat, cel mai probabil vei plusa. Artificii, idei, structuri care se susțin sau nu, mai mult și mai mult până la compromisul de a pierde sensul pentru care faci ceea ce faci. Și recunosc că, uneori, pierd sensul. Nu îmi amintesc de ce am început ceva sau cum îmi propun să termin, nu mai înțeleg de ce și pentru cine fac.
Iar în însingurarea ta, în calitatea oricărui membru al echipei artistice, trebuie să ai curajul să te lași vulnerabil. Să dispui de tine, de experiența ta, de limitele tale pentru ceilalți. Dar oare ar trebuie să fii vulnerabil atunci când se presupune că e necesar să ai totul sub control, să ghidezi, să organizezi? Ai putea găsi soluții rapide, când de fapt sunt multe lucruri care nu depind de tine. Bineînțeles, poți împărtăși asta, dar oare atunci nu îți plângi puțin de milă? Cred că de foarte multe ori se pierde dorința de a crea un spectacol dinspre oameni spre oameni, fiindcă ajunge să fie perceput drept un produs livrabil, în data x va fi gata și merge oricum, merge adaptat, schimbat, presetat, dacă merge și așa de ce nu... nu e un spectacol în sine, e un spectacol care trebuie catalogat, comparat, impregnat de strident, de evident.
O soluție intermediară la care m-am gândit de multe ori, din păcate, e să renunți, iar, pentru un timp, e suficient cât să astupe un gol, dar așa cum nu funcționează la nivel macro, la nivel de instituție, de normă, nu funcționează, prin analogie, nici la nivel micro. Și deși poți considera că e rușinos să vorbești despre reunțare, să lași din tine până la granița fină dintre sine și celălalt cu care lucrezi e o formă de renunțare. Să fii vulnerabil înseamnă să renunți la tine în favoarea unui tot. Iar ceea ce am învățat din acest proces, am să închei, deși urăsc concluziile și tot ce este prea evident, este că să încerci să lucrezi așa este un proces continuu de autodistrugere și reanimare.