Un articol de ANDREI BULBOACĂ

Dacă ar fi să rezumăm spectacolul Lungul drum al zilei către noapte într-o singură propoziție, chiar cuvintele din titlu ar fi cele mai potrivite. Nu mai văzusem de mult un spectacol atât de apăsător ca această montare regizată de Timofei Kuliabin, după o adaptare a textului original semnată de Roman Doljanski, o producție a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, prezentată în cadrul Festivalului Național de Teatru. Propunerea este una care te pune pe gânduri, indiferent dacă textul lui Eugene O’Neill îți este sau nu familiar: ce ai face în ultima ta noapte pe pământ, când știi că a doua zi, la ora 8 dimineața, se va demara procedura, tot de tine achitată, de a fi eutanasiat? Care sunt gândurile, trăirile sau stările pe care le traversezi? Ni se pare o imagine absolut îngrozitoare și pe mulți, pe bună dreptate, i-ar trece fiori reci doar gândindu-se. Cazuri de sinucidere asistată se întâmplă, în multe țări aceasta fiind legală, mai ales la persoanele cu intense suferințe fizice și psihice. Unul dintre cele mai recente cazuri, și discutăm despre o persoană tânără, a fost cel al danezei Zoraya ter Beek care, la data de 22 mai 2024, a încetat din viață la dorința sa, luptând destul de mult timp ca să obțină toate aprobările necesare. Fiind un subiect ce se întâmplă în zilele noastre, acțiunea piesei este adusă în contemporaneitate, păstrându-se totuși caracterul profund autobiografic al operei lui O’Neill.

Personajul principal, Edmund Tyrone (Nicu Mihoc), alter ego-ul autorului, își petrece ultima zi din viață într-o cameră de hotel, spațiu în care își retrăiește, involuntar, toate traumele care l-au urmărit de-a lungul timpului. Deși dorința lui este aceea de a-și pune ordine în gânduri, în liniște, fără să mai fie bântuit de trecut, tocmai avalanșa de amintiri care se revarsă peste el în aceste ore ne face să înțelegem decizia radicală pe care urmează să o ia. La prima vedere, Edmund pare să fi avut totul: bani, faimă, creații literare celebre, un premiu Pulitzer și un Nobel. Însă suferința fizică și cea psihică au devenit atât de copleșitoare, încât toate aceste realizări materiale își pierd sensul. S-ar putea spune, printr-o parabolă amară, că întreaga avere acumulată de-a lungul vieții ajunge, în cele din urmă, să fie folosită pentru a-ți plăti plecarea de pe pământ.

 

 

 

La prima vedere, spațiul ar putea părea chiar primitor, dacă nu ai ști ce urmează să se întâmple. Însă această iluzie de acasă se risipește rapid în momentul în care, în camera respectivă, încep să apară personajele din viața lui Edmund, oameni care i-au marcat existența și ale căror traume l-au modelat profund. Mama lui, Mary Tyrone (Raluca Iani), trăiește două decenii într-un cerc vicios al dependenței de morfină. Deși a reușit de câteva ori să se desprindă de acest obicei, echilibrul ei se destramă de fiecare dată când revine în atmosfera tensionată a familiei. Relația cu soțul ei, James (Marius Turdeanu), a fost cea care practic i-a distrus viața și, mai ales, dorința ei de a deveni o violonistă de succes. Certurile cu soțul sunt prezente în viața copiilor, aceștia având astfel o copilărie marcată de violență și abuz. Actor fiind, James a căzut și el în patima alcoolului, acesta fiind și motivul pentru care și-a încheiat cariera. Problema este că o vină pentru familia disfuncțională o poartă și el, mai ales prin atitudinea sa autoritară.

Privind desfășurarea scenelor de familie, realizăm că Edmund retrăiește trauma de două ori: mai întâi în copilărie și adolescență, când a fost martor direct al acestor confruntări, iar apoi acum, în camera de hotel, adevărata antecameră a morții. Diferența este că, de data aceasta, totul se prezintă ca o iluzie, ca o rememorare a unor experiențe care nu mai au consistență reală. În acest sens, spectacolul transmite și un mesaj către public: iată prin ce a trecut un asemenea om, aparent împlinit, ce a fost nevoit să înfrunte și de ce, în cele din urmă, a ajuns să ia o decizie atât de disperată. Referitor la fratele Jamie (Horia Fedorca), în spatele cinismului care îl caracterizează, se ascunde însă un anumit farmec ce-l face atrăgător pentru femei și simpatizat de bărbați. A ales aceeași profesie ca tatăl său, dar nu i-a moștenit talentul; în schimb, își risipește banii în băutură și aventuri de o noapte. Interesant este că relația fraternă se construiește pe un amestec contradictoriu de iubire, rivalitate și vinovăție. Spectacolul intră mult mai în detaliu în traumele de familie, pentru că, timp de două ore, suntem martori la aproape întreaga viață a lui Edmund. Există un anumit echilibru între personajele de aici (confidentul, violonistul, servitorul, asistenta) și personajele de acolo, din memoria lui Edmund, cele care trăiesc în trecut și în memorie. Dacă privim mai atent, vom observa că tot spectacolul este un la revedere adresat oamenilor din viața sa, fie că uneori este exprimat mai cinic sau mai direct. Indiferent de sfaturile și obiecțiile unora, procedura va trebui să se desfășoare, așa cum a fost programată, prin urmare, personajul nostru nici măcar nu se gândește să amâne decizia morții. Iar asta ne face cu adevărat să ne întrebăm câtă durere se poate ascunde în sufletul uman.

La prima vedere, scenografia semnată de Oleg Golovko reproduce o cameră de hotel contemporană, aparent banală: mobilier standard, culori neutre, obiecte ordonate. Acest spațiu, însă, este gândit intenționat ca un loc fără personalitate, o cameră de tranzit, unde viața pare suspendată. Pe măsură ce Edmund retrăiește trecutul, camera începe să funcționeze ca o peliculă a amintirilor, un spațiu unde valorile temporale de „acum” și „atunci” se succed. Mai mult decât atât, pereții camerei sunt mobili, aceștia mișcându-se mai ales când apar personajele din trecut. Este ca un mecanism cinematografic, care prin elemente de mișcare, ne face distincția între prezent și trecut.

Trebuie subliniat că Nicu Mihoc realizează aici un rol de mare finețe, construit cu nuanțe subtile și o evoluție emoțională dozată impecabil. Nu vedem nicio clipă o disperare brutală, ci mai degrabă o liniște controlată, o luciditate rece: nu se aruncă spre moarte, ci își organizează fiecare moment, fie el de rememorare sau de punere în ordine a lucrurilor, cu o meticulozitate și o demnitate aproape ieșite din comun. Pentru că, cu toate suferințele pe care le-a traversat, alege să plece demn și, credem noi, împăcat cu sine și cu ceilalți ai săi. Pentru că această întâlnire organizată în camera de hotel este mai mult decât un adio, este o împăcare de profunzime spirituală.

Foto Vlad Dumitru