UN ARTICOL DE CRISTINA STOICA

Sunt seri în care teatrul nu te duce nicăieri spectaculos, ci te aduce înapoi. Acolo unde miroase a iarbă umedă, a pâine caldă și a voce de bunică. Acolo m-a dus Regina nopții, spectacolul Teatrului Dramatic din Galați, prezent în FNT 2025. Și cred că de aceea am ieșit din sală cu ochii umezi și inima plină. Pentru că, mai rar, teatrul reușește să-ți atingă un loc pe care îl credeai vindecat.

De la primele minute, am avut senzația că nu privesc un spectacol, ci o fotografie veche care începe, încet-încet, să prindă viață. Decorul simplu, o curte, găleți, o fereastră care scârțâie, totul devine scena unei lumi care nu mai există, dar care trăiește în noi cu încăpățânare. Lumea aceea unde oamenii se strigă pe nume, se ceartă cu foc și se împacă în tăcere. Regina nopții nu e o piesă despre sat. E o piesă despre memorie. Despre locurile care rămân în noi chiar și atunci când dispar de pe hartă. Despre generații care au crescut în praf și lumină, dar care nu au uitat niciodată să iubească simplu. Și, mai ales, un spectacol despre bunici, acele ființe care ne-au crescut între rugăciuni și povești, care ne-au învățat răbdarea și felul acela cald de a privi lumea.

Actorii nu joacă aici, ci trăiesc. E un spectacol de respirații comune, nu de replici învățate. Îi vezi cum își vorbesc fără să-și răspundă, cum își dau replica din priviri, cum timpul curge altfel pe scenă. Oana Mogoș, în rolul bunicii care adună în ea toată amintirea familiei, are o prezență care pur și simplu luminează totul. Nu strigă, nu domină, ci există cu blândețea aceea care nu se poate juca. În jurul ei, ceilalți actori țes o lume întreagă, cu râsete, certuri, lacrimi și miros de prăjituri arse în cuptorul vieții.

Regia este una de o sensibilitate rară. Leta Popescu nu forțează emoția, ci o lasă să vină singură. Aș zice că acesta e cel mai mare merit al spectacolului: totul pare să se întâmple firesc, ca într-o seară lungă de vară în care nu vrei să se termine povestea. Fiecare gest, fiecare tăcere are rostul ei. Pe măsură ce povestea curge, realizezi că nu e doar despre niște oameni dintr-un sat românesc. E despre toți oamenii care au avut o copilărie simplă și o inimă mare. Despre toți cei care și-au pierdut „acasă”-ul, dar îl mai caută din când în când, când trec pe lângă o floare de regina nopții. Pentru că da, floarea asta devine simbolul spectacolului, o floare care înflorește doar noaptea, doar atunci când o privești cu sufletul.

Sunt momente în care râzi cu poftă doar de la o replică, un gest, un mic haos casnic. Apoi, brusc, ceva te lovește. Te atinge cu aceeași delicatețe cu care mama ta îți netezea părul înainte să adormi. Regina nopții nu caută perfecțiunea, ci adevărul. Și îl găsește acolo unde de obicei nu ne mai uităm: în gesturile mici, în lucrurile care dispar fără zgomot. O lingură de lemn, o batistă, o amintire spusă pe fugă. Toate se adună într-un colaj de viață în care ne recunoaștem pe noi.

 

Ce mi-a plăcut cel mai mult e felul în care spectacolul vorbește despre trecerea timpului fără tristețe. Nu e un bocet pentru trecut, ci o celebrare a memoriei. E un „mulțumesc” spus celor care au fost înaintea noastră. E o declarație de dragoste pentru tot ce e simplu și viu. Poate cel mai frumos lucru e felul în care sunetul scenei se amestecă cu tăcerile publicului. În sală, la un moment dat, nu mai respiri din teama de a nu rupe vraja. E liniște deplină, dar e o liniște vie, care te face să înțelegi cât de rar se întâmplă asta în teatru. Acel moment de grație, când toți, actori, spectatori, lumină, decor respiră la unison.

Când luminile se sting, rămâi în scaun câteva clipe, fără să știi exact de ce. Nu e doar melancolie. E sentimentul acela rar că ai fost, pentru o oră și jumătate, într-un loc în care ai recunoscut ceva profund din tine. Poate vocea unei bunici, poate un miros, poate o amintire care nu mai dorea să fie uitată. Asta face Regina nopții: nu te cucerește, ci te vindecă. Cu tandrețe, cu răbdare, cu o frumusețe care nu are nevoie de artificii. E genul de spectacol pe care îl recomanzi prietenilor nu pentru că e „bun”, ci pentru că te-a făcut să simți ceva real.

Și, poate, când ieși din sală, într-o seară de toamnă, dacă ai noroc, o să simți mirosul unei flori care înflorește doar noaptea. Atunci o să înțelegi: teatrul, ca și viața, e o floare fragilă, dar atâta timp cât mai mirosim amintirile, încă trăim. Într-o zi, vom învăța din nou să trăim ca personajele de pe scenă, cu inima deschisă, cu dorul asumat și cu bucuria simplă a celor care știu că fericirea nu se strigă, ci se păstrează în tăcere.

 

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați

Regina nopții

de Leta Popescu

Distribuția

Valeria, mamaia, fiica lui Grigore: Oana Mogoș

Lămbiță, tataia, soțul Valeriei: Ciprian Brașoveanu

Grigore, străbunicul, tatăl Valeriei: Dan Căpățână

Ileana, fata celor doi: Petronela Buda

Aurora, fata celor doi: Cristina Uja

Silviana, fata celor doi: Carmen Albu

Clara, nepoată, fiica Ileanei: Ama Beschieru

Norbert, nepot, fiul Silvianei: Vlad Volf

Călin, fiul Aurorei: Răzvan Clopoțel

Doru, fiul Aurorei: Radu Horghidan

Leidididi, străina: Tamara Constantinescu

Tarzan/Crina, posibilă fiică a lui Leidididi: Elena Ghinea

Țapul: Ștefan Forir

Pisica Mâță: Flavia Călin

Câinele Țuchi: Mihai Păun

Găina Moțată: Elena Emandi

Cucuvea: Elena Anghel

Regia: Leta Popescu

Scenografia: Bogdan Spătaru

Mișcarea scenică: Elena Anghel

Muzica originală: Csaba Boros

Versurile: Oana Mogoș

Light design: Marian Tarazi

Sound design: Dan Nedelescu