UN ARTICOL DE OANA CRISTEA GRIGORESCU

Incriminarea femicidului e subiectul celei mai noi inițiative legislative propuse la presiunea societății civile românești. Statisticile oferă, dincolo de cifre, o diagnoză a statutului femeii și a luptelor ei tăcute și, adesea, solitare. Aceste teme se regăsesc în teatrul contemporan, abordate tot mai insistent de vocile artistelor care oferă un punct de vedere feminin, nu neapărat feminist, asupra rolului și obligațiilor femeilor în familie și societate. Femei de carieră, mame tinere, soții sau femei singure, femei la vârste și în contexte fragile se află în centrul atenției autoarelor dramatice (în marea lor majoritate) și chestionează mentalitățile și disponibilitatea societății de a relaxa rolurile tradițional atribuite lor.

La temă, Lalele, păsări și beton de la Reactor de creație și experiment din Cluj este o satiră cu deznodământ tragic. Regizoarea Leta Popescu a revenit la Cluj pentru premiera de deschidere a stagiunii (7 septembrie 2025) cu unul din „tablourile vivante” ale trilogiei regizorale despre feminitate: Lalele, păsări și beton, precedată de AER la Teatrul Metropolis și de Lirda, recenta premieră din 30-31 octombrie, de la Teatrul de Comedie. Leta Popescu anunță continuarea explorării tematicilor feminine cu un al patrulea spectacol anunțat, cu premieră anul viitor la Teatrul „Nottara”, Lapte negru de Elif Shafak. Dacă spectacolul cu caracter documentar AER (vezi cronica mea la spectacol în revista Scena.ro: https://revistascena.ro/cronica-saptamanii/la-feminin/) vorbește despre controlul sexualității feminine în secolul XX, Lirda abordează fără inhibiții libidoul și sexualitatea eliberată din norma fidelității conjugale și avatarurile ei. Identific estetica spectacolului clujean cu un tablou vivant pentru soluția vizuală a narațiunilor recompuse fragmentar, din care se reconstituie imaginea panoramică a unui moment din curgerea unei zile urbane. Proze semnate de Ovidiu Cioclov, Doina Gecse-Borgovan, Katia Nanu, Maria Orban, Oana Paler, Laura Stanciu, Livia Stoica, Dana Voicu sunt plasate în rama sărbătorii de 1 martie. Ziua recunoștinței conformiste față de femei restituie în ochi de muscă universul personajelor umane și inumane ale locului, în scenariul semnat la patru mâini de Leta Popescu și Diana Mihalașcu.

Regizoarea numește cubism scenic (vezi https://reactor-cluj.com/leta-popescu-despre-mestesug/) propunerea adresată spectatorului de a reface cursul narativ din puzzle-ul secvențelor performative disparate. Receptarea multiplicată a morții cvasi-simultane a mai multor femei e transmisă de coregrafia corpurilor cameleonice ale celor patru actrițe, care își schimbă de la o frază la alta identitatea prin modificarea poziției pe zidul alb de BCA. Traseul liniar al personajelor, redus la coama zidului, e o sugestie a monotoniei și lipsei de orizont a existenței lor. În alternanța stărilor pe care le transmit, mișcările și compoziția vizuală a corpurilor sugerează când aterizarea păsărilor pe acoperișul clădirilor, când claustrarea în apartamentul meschin, când dinamica străzii sau deplasările animalelor din preajma „deltei” ce mărginește cartierul de blocuri - referință transparentă la Delta Văcărești și la coexistența faunei de baltă stătută cu groapa de gunoi improvizată. Combinezoanele bej, mulate pe corp, expun fragilitatea nudă a corpului neidealizat al femeilor și îl circumscriu vitalității naturale a viului, comun tuturor speciilor (șobolanii sunt și ei locuitori activi sexual ai cartierului de blocuri!). În pofida pozițiilor expuse, posturile actrițelor nu sunt nici o clipă indecente sau obscene. Dimpotrivă, mișcările lor transmit rolurile sociale și limitele pe care ni le impune biologia ca ființe reproductibile. Corelate cu rostirea distanțată, „observațională” a întâmplărilor celor mai crude, moartea devine un liman, o eliberare de povara socială inechitabilă a condiției feminine.

În scenografia lui Bogdan Spătaru, zidul închide perspectiva scenei studio și sugerează pe rând blocul de locuințe, cămara, fereastra bucătăriei, balconul apartamentului și, în final, asfaltul de care se vor strivi cele trei victime. În fața zidului, se așterne cartierul dormitor, figurat de simetria aleilor trasate de paralelipipedele albe de beton, printre care se plimbă miraculos o inutilă și amenințătoare catedrală (a mântuirii femeilor?). În geometria rigidă a betoanelor mișcarea liniară a corpurilor feminine e unica sursă a vieții ce populează locul. Femeile par singurele locuitoare ale cartierului, în timp ce bărbații absenți sunt doar evocați în relatarea faptelor zilei. Lumina crudă e modulată în culori amenințătoare – roșu, negru cu tente de verde – în scenele relatării actelor violente, complementară stării personajelor.

Acuitatea observației tragi-comice a situațiilor e sursa umorului frust, subliniat de muzica care întrerupe în stop-cadru scene ce frizează grotescul. Ironia suspendă gravitatea dramatică a faptelor și menține distanțarea relatării lor. Muzica semnată de Radu Dogaru completează prin referințe indirecte tabloul social al alienării urbane. Menținut viu în mintea spectatorului, momentul 1 martie are un haz nebun în parodia melodiei lui Fuego, Sărut, femeie, mâna ta!, subminată de brumul amenințător al acompaniamentului. Dar Leta Popescu nu abuzează de aceste cârlige extrase din cotidianul clișeizat. Povestea mamei în depresie post-partum, a femeii singure tânjind după tandrețe sau a adolescentei sinucigașe, dezamăgită în iubire, surprind trei fundături existențiale în care se împotmolesc destinele personajelor. Acompaniate de femeile trecute de tinerețe, cu o sexualitate stinsă, personajele restituie tipare sociale predestinate: soția tânără cu soțul plecat la muncă în străinătate, tânăra fără partener, adolescenta depășită de eșecul primelor experiențe amoroase, solitudinea bătrâneții. Alexandra Caras, Andrada Balea, Ana Maria Marin și Maria Elena Morar excelează în virtuozitate actoricească și performativă prin capacitatea de a schimba personajul și regnul (!) de la o frază și de la o postură la alta. Jocul lor reglat la milimetru transmite coexistența dramelor individuale, topite în indiferența generală într-un spectacol de observație socială, bogat în detalii.

Pe site-ul teatrului, mărturia Letei Popescu asociază producția cu meșteșugul mai degrabă decât cu inovația, dar spectatorii încasează tocmai „expresionismul” dur al spectacolului care nu protejează nici actorii, nici publicul. Aș numi inovație tocmai denudarea condiției feminine prin umorul savuros și justificat folosit, prin sarcasmul la adresa efluviilor de recunoștință bifată de maldărul de lalele galbene împrăștiate de 1 martie peste victimele indiferenței generale. Căci galbenul e culoarea despărții și a trădării, iar lalelele oferite în exces profesoarelor și femeilor de 1 martie nu reușesc să acopere violența normalizată a prezentului. Pleci de la spectacol zâmbind, dar e un zâmbet chinuit, ca după primirea unui diagnostic letal căruia nu-ți vine să-i dai crezare.

 

Reactor de Creație și Experiment

Lalele, păsări și beton

Regia: Leta Popescu
Scenariu: Leta Popescu și Diana Mihalașcu
după texte de: Ovidiu Cioclov, Doina Gecse-Borgovan, Katia Nanu, Maria Orban, Oana Paler, Laura Stanciu, Livia Stoica, Dana Voicu
Scenografia: Bogdan Spătaru
Muzica: Radu Dogaru
Asistență de regie: Diana Mihalașcu
Cu Alexandra Caras, Andrada Balea, Ana Maria Marin, Maria Elena Morar