FNT 35 Moarte la Teatrul de Revistă – comedia ultimului bis

UN ARTICOL DE CRISTINA STOICA

Sunt spectacole care te cuceresc prin frumusețea lor, prin tehnică, prin poveste. Și sunt altele care te lovesc direct în suflet, pentru că vorbesc, fără rușine și fără machiaj, despre moartea a ceva ce am iubit cu toții, chiar dacă nu recunoaștem. Moarte la Teatrul de Revistă, montat de Gabriel Sandu este un spectacol despre sfârșit, dar care pulsează de viață. Despre un teatru care moare râzând. La început, pare o farsă elegantă. O trupă de artiști, o sală veche, lumini prăfuite, costume cu sclipici și o directoare care încă mai crede în miracole. Dar, pe măsură ce scena se umple, realizezi că ceea ce se joacă nu e doar o poveste despre o instituție uitată de lume, e o confesiune colectivă, o radiografie a unei epoci care se stinge încet, sub privirea noastră.

Decorul (Miruna Croitoru) e o metaforă în sine, totul miroase a nostalgie, dar o nostalgie lucidă, nu dulceagă. Dincolo de sclipici, de pași de dans și refrene colorate, se simte o durere reală: aceea de a fi fost important cândva și de a nu mai fi astăzi. Gabriel Sandu construiește spectacolul ca pe o rugăciune cu zâmbetul pe buze. Regia lui e plină de inteligență emoțională, știe exact când să lase publicul să râdă și când să-l oprească brusc, în fața unei tăceri care doare. Nimic nu e întâmplător. Dansurile apar ca niște flash-uri dintr-un vis care nu vrea să se termine, iar replicile curg cu ironie amară, dar caldă. E o comedie cu lacrimi în colțul ochiului.

Foto Cosmin Kleiner Stoian

Actorii sunt extraordinari prin sinceritate. Nu joacă niște personaje, ci par să-și joace propriul sfârșit. Elvira (Irina Cărămizaru), directoarea care refuză să creadă că totul s-a terminat, e o prezență copleșitoare, un amestec de forță, oboseală și fragilitate. În jurul ei, dansatorii, tehnicienii, oamenii scenei devin simboluri vii ale rezistenței artistice. Fiecare pas de dans, fiecare glumă spusă cu un oftat în spate devine un act de revoltă împotriva uitării. Există o scenă simplă, dar devastatoare în care toți se aliniază în față, lumina scade, dar fiecare poartă în adâncul sufletului un vis. În momentul acela, totul se oprește. Nu mai e nimic ironic, nimic teatral. Doar adevăr. Un adevăr crud, dar frumos. Moarte la Teatrul de Revistă este, în fond, o poveste despre demnitate. Despre cum arta poate să îmbătrânească, dar nu să moară. Despre cum oamenii care și-au dat viața pentru scenă continuă să creadă în magie, chiar și atunci când publicul a uitat drumul spre sală. Este și o întrebare: mai avem loc, azi, pentru bucuria simplă, pentru spectacolul fără cinism, pentru râsul care nu e ironic?

Coregrafia e vibrantă, aproape cinematografică. În fiecare dans simți energia unui gen care refuză să dispară. În spatele costumelor strălucitoare se ascund trupuri care tremură, suflete care încă speră. E o contradicție constantă între strălucire și ruină, între aplauze și ecou.

Ceea ce face spectacolul să fie cu adevărat memorabil e felul în care vorbește despre artă fără a o idealiza. Aici, teatrul nu e perfect. E obosit, e haotic, e vulnerabil. Dar tocmai prin asta e profund uman. Și în acel haos, în acele eșecuri mici și mari, regăsești tot ce înseamnă a fi viu. Pe fundalul unei povești despre o instituție în pragul falimentului, se construiește un poem despre curaj. Despre a continua chiar și atunci când știi că nu mai există scenă, bani sau viitor. Despre dragostea pentru artă care nu se negociază. Și despre absurditatea frumoasă a celor care încă se machiază înainte de ultimul spectacol.

Foto Cosmin Kleiner Stoian