Hamlet
Foto: Mónika Kiss
Tamara Susoi: Ești actor, regizor și director de teatru. Te-am auzit spunând de mai multe ori că nu tu ai ales aceste profesii, ci ele te-au ales pe tine. Cum s-a întâmplat?
Zoltán Balázs: Din întâmplare, din accidente. Eu m-am născut la Cluj, dar am copilărit, până la 12 ani, în Sighetul Marmației. Era ca o insulă foarte îndepărtată, care îmi oferea posibilitatea scufundării în aventură. Am avut noroc cu familia mea. Chiar dacă au fost și situații mai complicate, am văzut în familie că problemele se pot rezolva cu umor, cu atenție, cu grijă, dacă vrei. Poate că lucrurile nu sunt de la început cum îți dorești, dar trebuie să găsești soluțiile și modalitățile cele mai potrivite ca să ajungi la scopul propus. Asta îmi vine din filosofia bunicilor și a părinților, care au avut parte și de întâmplări neplăcute din cauza mea. De exemplu, odată m-am supărat, am fugit și n-am apărut două zile. M-am întors acasă de foame și de frig, dar nu în camera mea, ci în beci. De acolo auzeam cum mă caută și îmi plăcea că își fac griji pentru mine. Acum știam ce valoare am și că le e dor de mine. Și pentru că, umblând prin beci, am făcut zgomot, m-a găsit bunicul. Niciodată n-o să uit fața mamei care nu știa dacă să mă bată sau să mă îmbrățișeze. Pe fața ei se citea expresia unei emoții complexe. La fel cum nu pot uita nici atunci când mama a decis să plecăm din țară, iar eu nu am înțeles de ce, pentru că mi se părea că avem tot ce ne trebuie. Ne-am dus să ne fotografiem pentru pașaport. Și în acea fotografie se văd emoțiile mele foarte complicate, pentru că eram furios și nu îmi venea să cred. Într-o clipă sunt prinse multe emoții. Complexitatea și coloritul copilăriei mele s-au repetat și după. Cum spune filosofia sufi, până la doisprezece ani ai ocazia să înțelegi lumea și cum poți să trăiești în ea. Te naști cu o energie înclinată mai spre teamă, mai spre furie sau mai spre iubire. Felul tău de energie îți pune o ștampilă pe viață. Eu știu că sunt înclinat mai mult spre furie, cu o curiozitate elementară de a înțelege anatomia lumii, a omului. După un timp, mi-am dat seama că arta îmi oferă o șansă nevăzută și, dacă ești conștient și atent, devine și văzută. După ce am înțeles asta mi-am găsit soarta, dar numai după ce am părăsit România, Maramureșul. Atunci am simțit că am pierdut tot și nu mai aveam ce pierde. Situația asta m-a relaxat total. Am făcut autostopul prin Europa, m-au dus diferite persoane, șoferi și șoferițe. În Elveția, o șoferiță mi-a oferit o supă la ea acasă, apoi mi-a găsit o altă mașină care să mă ducă mai departe și tot așa. Atunci am înțeles mecanismul posibilităților. Să nu intri în panică. Dacă rămâi o noapte în ploaie, într-o stație de benzină unde nu e nimeni care să te ia, o să apară cu siguranță cineva a doua zi dimineață. E mult mai ușor să îți faci socotelile potrivite dacă nu intri în panică și îți folosești mintea.
Am ales libertatea
Foto: Mónika Kiss
T.S.: Experiențele de tipul acesta te-au învățat ceva.
Z.B.: Fără a mai continua cu întâmplări personale, îți mai spun doar că lucrurile astea mi-au arătat drumul concret nu numai în viață, ci și spre mijlocul artei. Asta înseamnă să cauți valorile de bază, deja știute de maeștri sau părinți, care au descoperit lucrurile înaintea noastră, care și-au făcut cărarea și au cules roade. Dar mai înseamnă să găsești cumva și valorile tale personale, moderne, contemporane și să poți arunca un ochi spre viitor, să lași cumva ca trecutul, prezentul și viitorul să te îndrume într-un fel natural, organic. Nu trebuie să fii întotdeauna dornic, trebuie să lași câteodată lucrurile să se întâmple cu tine. Asta nu înseamnă că tu nu trebuie să fii pregătit și conștient de clipă. Dacă sosește, are nevoie de o prezență puternică din partea ta. A mă pregăti permanent pentru această clipă este o condiție mentală. Necesitatea acesteia este bagajul de bază pe care l-am dobândit din copilărie.
Leonce și Lena
Foto: Zsuzsa Szkárossy
T.S.: Cum ai descoperit teatrul?
Z.B.: Teatrul m-a descoperit pe mine. În clasa a VIII-a trebuia să aleg în ce direcție să mă duc. Profesoara mea de literatură mi-a spus că, după cum mă cunoaște ea, ar fi bine să mă duc la un liceu de arte, unde se face și teatru. Am luat examenul și într-adevăr mi-a fost bine acolo. De la profesorii din liceul din Szentes am primit îndrumare, o chemare puternică spre arte și în special spre teatru. N-au fost agresivi, mi-au arătat doar modalități creative prin jocuri, exerciții, calea gândului, într-o manieră relaxată și reflexivă care te făceau atent la schimbările din jurul tău. Asta mi-a plăcut foarte mult. Teatrul mi-a colorat viața.
Leonce și Lena
Foto: Hector
T.S.: Pare că ai început să faci teatru, înainte de a vedea teatru.
Z.B.: Am văzut teatru chiar de când eram în România, la Cluj. E adevărat că nu m-a impresionat. Pentru că era cumva, ceea ce mă deranjează și azi în unele teatre, ca în vitrină. Era arătat, interpretat. În general actorii joacă prea mult, înainte de a se exprima în cuvinte, cu multă mimică, cu diferite gesturi. Minimalismul și economia de mijloace nu prea există. Nu teatrul mi-a plăcut în copilărie. Pe mine circul m-a atras. Pentru că avea risc, prospețime. Artiștii erau un pic naivi, un pic demonizați, pierduți, cu ceva din magia originală, care m-a atras imediat când eram copil. Când am fost prima oară la circ, la șase ani, cu bunicul, m-a impresionat un șarpe durduliu cu o femeie obosită, care au făcut niște trucuri primitive. Dar pentru mine a fost wow. Erau și alți artiști care nu își făceau treaba foarte bine, dar, când am ajuns acasă, mi-am zis: „ce bine ar fi să fac parte din lumea asta în chip de clown acrobat, măcar să gust din ea!“. Foarte de dimineață, mi-am făcut un sandwich și m-am dus înapoi la cort. Căruțele erau deja pregătite. De la Sighetu Marmației urmau să plece spre Baia Mare. M-au luat cu ei fără să mă întrebe „al cui sunt“, „de ce“ sau să-mi spună „du-te acasă“. Când s-a sculat familia și nu m-a găsit, a intrat în panică, dar bunicul, cumva, după chipul meu de cu o seară înainte, a găsit răspunsul și a venit după mine la cortul circului, care nu mai era acolo. A chemat poliția. Ne-au ajuns din urmă la un popas. M-am întors acasă și n-am vorbit o lună cu familia, pentru că „mi-au furat“ viitorul. Circul, cu magia, profanul și sacrul din lumea asta, m-a atras foarte mult. Apoi la Szentes, prin profesori și prin situațiile întâlnite, am regăsit din nou așa ceva, în teatru.
T.S.: Îți este foarte drag cuvântul întâlnire. Numele teatrului tău, Maladype, înseamnă întâlnire în limba romani. Aș vrea să te întreb care sunt întâlnirile care ți-au marcat parcursul artistic sau uman.
Z.B.: Prima mea întâlnire importantă, pe care după mulți ani am conștientizat-o, a fost cu o călugăriță, într-o biserică, unde m-am dus cu bunica. Acolo am văzut o călugăriță care se ruga. M-am așezat și eu în genunchi și am vrut să o provoc. Oare cât era de înăuntru, în rugăciune? Precis că o să mă simtă și o să deschidă ochii. Și îmi plăcea faptul că provoc o călugăriță. Ea a deschis un ochi, a clipit și l-a închis la loc. Și după mult timp am înțeles ce a însemnat asta: „Vezi, dragul meu, eu știu că te uiți la mine, dar am treabă acum cu cineva care e foarte important. După ce termin treaba cu Domnul, mă ocup de tine și ne jucăm“. Și într-adevăr, după ce și-a terminat rugăciunea, mi-a dat o iconiță.
Theomachia
Foto: Tícia Nyikos
T.S.: În ce fel a fost relevantă această întâlnire pentru tine, ca om de teatru?
Z.B.: Atunci a fost un joc naiv, să zicem, dar după mult timp mi-am dat seama că a avut o mare importanță în viața mea, pentru că am înțeles ce înseamnă să fii prezent ca actor pe scenă, în două dimensiuni diferite, una subiectivă și una obiectivă. Mi-a arătat că întotdeauna există o prioritate pentru o problemă de bază de care se ocupă personajul pe care îl reprezinți cu prezența ta, cu jocul tău. Dar niciodată nu poți să uiți de publicul care se uită la tine. Adică publicul sunt eu și actorul e călugărița. Actorul ca personaj are de rezolvat un caz important cu partenerii, un dialog cu „Dumnezeu“. Întotdeauna trebuie să știe că e văzut de un „copil“ care așteaptă reacția lui foarte personală, după „rugăciune“, după problemele desfăcute în fața lui. Asta a fost o întâlnire foarte importantă din viața mea. După aceea au urmat multe altele, cu oameni foarte inteligenți. De exemplu, am prins un om special, poate cel mai mare critic de teatru din Ungaria, Péter Gál Molnár care, de la primul meu spectacol, până când a murit, acum câțiva ani, a fost prezent, înțelegea drumul, analiza, ajuta publicul să înțeleagă. A urmărit dezvoltarea mea actoricească și regizorală, ceea ce nu prea mai găsesc azi. Am avut noroc cu niște profesori din Ungaria și mai ales cu profesori din Franța, cu care am avut ocazia să mă întâlnesc și mai ales să învăț de la ei, ca Robert Wilson, Anatoli Vasiliev, Josef Nadj, chiar Isabelle Huppert. Universuri diferite. Fiecare a avut rolul lui. De exemplu, de la Robert Wilson am învățat că un regizor nu își arată drumul după zece ani. Primul spectacol este cartea lui de identitate. Se arată și se vede imediat dacă crede ceva despre lume sau nu. Dacă nu are o părere puternică despre lume, nu va avea nici după zece ani. Dacă nu e acolo ceva foarte concret, nu se va găsi nici după zece ani. Se mai dezvoltă, se mai micșorează, dar prima ta regie trebuie să îți arate fața. Așa cum ți-am spus, eu nu am vrut să fiu actor, am vrut să fiu clown acrobat. Nu am reușit, pentru că m-a găsit familia și m-a adus înapoi acasă. Nu am vrut să fiu regizor, dar am ajuns prin dragostea pentru teatru și prin cea personală. Când eram student la actorie, la Academia din Budapesta, ne-au întrebat ce facem noi când nu repetăm. Fiecare dintre colegii mei a spus că merge la cinematograf, citește o carte, face dragoste etc. Eu, pentru că eram singur la Budapesta, mama era în America la vremea aceea, familia era încoace și încolo, m-am ocupat de persoana lui Pessoa, poetul portughez care avea 83 de identități. Atât de mult mi-a plăcut lumea lui și felul lui de a gândi, încât i-am citit cărțile, și pentru bucuria mea, am început să scriu un joc, o piesă, nu știu ce anume, foarte fragmentat, despre cum el se întâlnește cu identitățile lui. I-am spus profesorului meu de teatru că eu cu asta mă ocup. Profesorului i s-a părut foarte interesant și a insistat să îi dau ce scrisesem. Cu greu i-am dat foile și a doua zi m-a sunat Tamás Jordán, un actor foarte mare și la vremea aceea directorul Teatrului Merlin, un teatru experimental foarte important din Ungaria. Am fost uimit că ajunseseră la el foile mele. „Eu îl iubesc foarte mult pe Pessoa. Sunt directorul Clubului Portughez-Maghiar de literatură și chiar avem nevoie de asemenea piese și regizori.“ I-am spus că eu nu sunt regizor. „Nu contează. Tu să îți faci planul, concepția, noi plătim actorii cu care vrei să lucrezi și în toamnă faci spectacolul.“ Asta a fost prima discuție. Și mi-am zis de ce să nu încerc? Am făcut spectacolul. Și nu știu de ce și cum a fost un succes. Au venit actori, regizori să îl vadă.
Hamlet
Foto: Mónika Kiss
T.S.: Așa ai devenit regizor.
Z.B.: Niciodată nu o să uit cum am devenit regizor. Eram la facultate în anul doi de actorie și mi-a spus profesorul meu de teatru că după ora trei vor veni la clasă și mă vor lua la examenul de regie. Eu am spus că nu vreau să merg, că nu sunt pregătit și am repetiție. Au insistat foarte mult și până la urmă m-am dus, foarte supărat că trebuie să fiu într-o situație în care nu am vrut. În comisie erau mari regizori. M-au întrebat de ce vreau să fiu regizor. Le-am răspuns că nu vreau să fiu, nici nu știu cum am ajuns acolo, eu nu am vrut, dar mi s-a spus să vin aici. Le-am spus că vreau să fiu actor, deși prima dată am vrut să fiu clown. „Îți place circul?“, au întrebat ei și am început să vorbesc luminos despre lumea circului. După 30 minute mi-au spus „Mulțumim“. M-am întors la repetiție fericit că am închis discuția asta. Curând m-au anunțat că mă iau la secția de regie. Așa am ajuns acolo, fără să vreau. Dar mulți au lucrat pentru bucuria și posibilitatea mea de a deveni regizor.
Hamlet
Foto: Mónika Kiss
T.S.: În ce sens?
Z.B.: Publicul aducea obiectele și muzica. Partenerii nu știau ce rol vor juca în seara respectivă. Eu știam că sunt Hamlet, dar nu știam pe cine voi avea în față. Multe întrebări, riscuri, așteptări, o calitate mentală foarte puternică și o condiție bună pentru schimbări. Asta mi-a adus atunci întâlnirea cu rolul lui Hamlet. Ca să înțelegi parcursul meu ca regizor și în ce măsură m-a ajutat experiența actoricească, îți spun de o situație de la o reprezentație cu Hamlet. Urma inima piesei, monologul A fi sau a nu fi. Partenerii și-au spus replicile și trebuia să intru eu, dar mi-am dat seama că nu am nimic, n-am efect, n-am obiect. Am stat acolo și m-am simțit gol total. M-am gândit că sunt actor profesionist, că publicul așteaptă. „Deschide gura și spune. Poți să spui monologul, ai voce, știi cum trebuie să îl construiești, dar nu ești prezent. Deschide gura, a trecut deja un minut. Dar vei minți. Deschide, nu deschide“. După confuzia asta din cap, am spus publicului: „Scuzați-mă, am nevoie de două minute, am obosit“. Nu știu cum de am spus asta, publicul nu prea a auzit așa ceva. După un minut am început să spun monologul, cuvânt cu cuvânt, iar publicul a fost martorul unui moment foarte personal. Am terminat spectacolul, m-am dus spre casă gândindu-mă câți parteneri m-au urât în momentul acela: „Ce face băiatul ăsta, e un amator, fură clipa“. Foarte rușine îmi era. Mă gândeam: „Cum am ajuns aici? Mâine mă duc la director, îmi dau demisia, cer scuze și gata. Ăsta e diletantism“. Dar apoi m-am mai gândit de ce am făcut asta. Și am realizat că într-adevăr am obosit. Dar de ce am obosit? Pentru că mi-am pus real toată atenția personală pe problemele lui Hamlet. Hamlet are o problemă, dacă există sau nu există duhul tatălui și, dacă există, are voie sau nu să îl omoare pe Claudius? Asta îl consumă. Punându-mi eu ca persoană problema lui Hamlet, m-am consumat. Când am ajuns la monolog, nu mai eram capabil să îmi adun energia potrivită pentru a vorbi. Obosisem mental. Așa cum și Hamlet obosește, tot învârtindu-se în jurul unei probleme. Dar un actor trebuie întotdeauna să fie pregătit, ca o baterie Duracell și... „Restul e tăcere“. Atunci am înțeles că nu degeaba se întâmplă lucrurile astea cu un actor, dacă într-adevăr este atent. Dar nu toate situațiile de teatru și nu toate condițiile de spectacol oferă această posibilitate. Trebuie să găsești trupa, parametrii corespunzători, unde poți să construiești un limbaj asupra acestei mișcări. Aveam deja trupa de la Maladype de șapte ani. Am făcut o nouă schimbare și la actori, și la concepție și am montat Leonce și Lena. În piesă sunt 25 de scene și noi am făcut fiecare scenă în patru variante. Aveam 100 de variante și, când începeam spectacolul, actorii nu știau cu care variantă vom porni. Pentru că fiecare variantă avea un titlu, Mission impossible, Robotul cehoslovac etc., eu spuneam titlul și actorii știau ce urmează. Am lucrat numai cu bambus pe un tatami. Ca o foaie de hârtie albă, pe care am desenat cu bambusul situațiile bine construite.
Leonce și Lena
Foto: Zsuzsa Szkárossy
T.S.: Cum se desfășura spectacolul?
Z.B.: Comunicam publicului varianta oferită de mine și îi ceream să aleagă din celelalte trei care au rămas. Așa, niciodată nu trebuia să jucăm același spectacol. Era o varietate infinită. Cel mai interesant era finalul, unde Büchner a scris că Leonce și Lena în sfârșit se întâlnesc în fața regelui Popo, dar cu mască. Și când își dau jos masca, ei se recunosc. Își văd pentru prima oară fața, dar o asociază cu vocea și mirosul deja întâlnite noaptea în pădure. Știam că dacă fac asta cu doi actori, gestul va fi o minciună, pentru că actorii se cunosc bine. Cum pot eu să prind clipa asta, absolut proaspătă, fragilă? Mi-am dat seama că dacă pun publicul pe două laturi, cu siguranță cei care stau față în față nu se cunosc. Așa că actorii alegeau în fiecare seară un bărbat și o femeie din public, îi îndrumau și îi făceau Leonce și Lena în ultima scenă, unde reacțiile umane, simple, organice erau excepționale. Din Ungaria până în Olanda, din America până în Iran. Dacă nu am experiențe foarte personale ca Hamlet, sub îndrumarea unui regizor extraordinar ca Tim Carroll și nu am ocazia să aleg Teatrul Barka, unde posibilitățile astea s-au îndeplinit, iar eu nu sunt recunoscător pentru șansă, dacă nu am discuția permanentă în interior și nu trag concluziile, dacă nu am ocazia să lucrez cu o trupă a mea, unde limbajul se arată, se schimbă, se construiește, atunci niciodată nu pot să devin un artist atât de liber cum îmi doresc să fiu. Și nu depinde de țară, de teatru, depinde mult de mine. Dacă eu într-adevăr pot să fiu liber, atunci pot să îi ajut pe artiști, pe colaboratorii din țările sau teatrele care mă invită.
Hamlet
Foto: Andrea Nehéz
T.S.: Cum ai descrie tipul de teatru pe care îl faci?
Z.B.: Teatrul curiozității. Sunt foarte curios, foarte motivat să găsesc clipe, momente personale, gesturi verbale sau non-verbale, să am o colaborare permanentă cu textul oferit și mai ales cu diferite stiluri de artă. Mă inspiră mult co-artele: stilurile diferite de mișcare, de muzică, arta circului și a filmului. Am făcut și operă, și teatru de păpuși. Complexitatea artelor îmi dă rezistență și poftă de a mă ocupa cu situația de pe scenă mult mai relaxat și mai liber față de alți regizori. Mulți regizori montează două-trei spectacole în același stil. Prin această alegere oferă posibilitatea publicului și criticilor să îi cunoască bine. După două-trei întâlniri știu că, dacă mă duc să văd un anumit regizor, voi vedea un spectacol în maniera lui. Cei care, ca mine, sunt mai atrași de risc, de schimbări, de diferite teme, forme și conținut, nu dau ocazia asta. Când publicul începe să se obișnuiască, eu îmi schimb stilul și iar trebuie să îl învețe. Și apoi iar schimb limbajul. Nu vreau să pun în scenă piesa lui Jean Genet, Negrii, așa cum am pus piesa lui Maeterlinck, Pelléas și Mélissande. Și nu doresc să montez o operă la Rennes, în Franța, Le vampire, așa cum am montat Mikado de Sullivan și Gilbert la Budapesta sau Maestrul și Margareta la Sibiu sau Gardenia la Odeon. Nu e aceeași trupă, nu e aceeași zonă, nu e vorba de același scriitor, poveste și limbaj, dramaturgie, ritm, nimic. Și, bineînțeles, toate firele trebuie să se lege prin mine. Ăsta e un joc. Dar trebuie să fie creativ și să te țină în mișcare. Asta îmi doresc, să rămân curios, așa cum am fost în primii doisprezece ani.
Gardenia, Teatrul Odeon
Foto: Vlad Catană
T.S.: Componenta muzicală este foarte importantă în spectacolele tale. De ce ai ales să folosești în Gardenia arii de operă?
Z.B.: Pur și simplu, pentru că adaugă un alt strat, o altă dimensiune acestei povești despre patru generații de femei. Relațiile lor primesc o altă valoare dacă se pot exprima și prin fragmentele din ariile clasice – duete, terțete etc., de la Mozart până la Strauss sau Wagner. Depinde, bineînțeles, și de capacitatea actrițelor. Pentru că în distribuție sunt patru actrițe, Antoaneta Zaharia, Paula Niculiță, Simona Popescu și Mădălina Ciotea – cu Ioana Mărcoiu deja cinci –, foarte talentate, și fizic, și mental, și spiritual, și vocal, ar fi fost o mare greșeală să nu folosesc asta. S-a întâlnit concepția mea cu talentul și condiția lor. Foarte mult m-a încurajat și faptul că s-au prins în jocul meu, s-au corelat bine și l-au folosit.
Pentru binele tău, Teatrul Odeon
Foto: Mihaela Tulea
T.S.: Ce anume ți-a inspirat ideea decorului la spectacolul Pentru binele tău?
Z.B: Eram la Tel Aviv, la un festival și mă îndreptam spre mare. Dar n-am mai ajuns la mare. Pe o stradă am văzut o casă și în curte era o barcă prăbușită. Frumoasă, neagră, patinată, cu o poveste din trecut, abandonată. Mi-a atras atenția atât de mult că am și fotografiat-o. Această fotografie m-a inspirat pentru decor. Mi-am dat seama că acestei familii i se potrivește zicala „ne aflăm în aceeași barcă“. De aici și ierarhia din concepția mea, verticală, orizontală, în adâncime. Imediat s-au văzut relațiile și punctele de schimbare din relațiile lor, văzute și nevăzute. Decorul are o dramaturgie personală, ca și muzica, textul, luminile. O artă complexă, dar minimalistă. Dacă ar fi să definesc un stil în ceea ce privește Gardenia și Pentru binele tău, acesta ar fi minimalist-monumental. O temă monumentală, dar într-un fel minimalist. O reducție în care totul pare nemișcat, dar care dă posibilitatea unei mișcări puternice în interior, în sufletul și mintea actorilor.
Gardenia, Teatrul Odeon
Foto: Vlad Catană
Pentru binele tău, Teatrul Odeon
Foto: Mihaela Tulea
T.S.: Cum privești Teatrul Odeon în comparație cu alte teatre în care ai lucrat?
Z.B.: Sunt foarte subiectiv și mi-e ușor să spun că îmi place să fiu aici. Nu degeaba mă tot întorc. Când știu că vin la București, la Odeon, mi se încălzește inima. Nu mi-e frică de ce o să găsesc: „oare cum mă primesc, oare de unde pornim?“. Știu actrițele și actorii teatrului, știu că ne respectăm talentul și energia. Dorința direcțiunii de a pune ceva în plus cu mine, un regizor invitat din străinătate, pentru repertoriul teatrului mă inspiră și mă eliberează mult. Nu m-am înșelat în ceea ce privește echipa artistică și tehnică și oamenii care sunt legătura personală între mine și teatru. O trupă care are dorința de a face ceva neobișnuit, nou, de calitate. Atitudinea asta e foartă prețioasă pentru un creator ca mine. Dacă aș mai avea ocazia, cu mare plăcere m-aș întoarce, nu mâine sau poimâine, dar aș lua-o de la început cu toți cei care mai au chef de aventuri atipice cu mine. Dar acum aș monta pe scena mare. Poate chiar piesa despre care am vorbit cu direcțiunea când am fost invitat prima oară la Odeon.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.